Filmul este însă extrem de vital, clădit pe poeticul scenariu plin de suspense al lui Gilbert Adair, bazat pe romanul lui The Holy Innocents. Pasaje documentare ale rebeliunilor din Parisul lui 1968 sunt precis şi ameţitor întretăiate cu refacerea exactă în scene de film a acestor rebeliuni. Actorului Jean-Pierre Leaud discursând în faţa unei mase ameninţătoare, îi sunt juxtapuse fragmente de arhivă cu el-însuşi tânăr ţinând aceleaşi speech-uri pasionate adevăratelor mulţimi rebele din 1968. Un asemenea montaj subliniază un aspect uitat al acelor rebeliuni, şi anume că ele au început ca un protest al iubitorilor de Cinema, şocaţi de măsurile bizare ale Guvernului francez de a închide Cinemateca pariziană.
Cele trei personaje principale, toate jucate cu o carismă extraordinară, sunt pline de idei utopice. Cu toţii sunt mari iubitori devotaţi ai filmului. Binecuvântaţi cu nesfârşit timp liber, ei îşi petrec serile pe băncile Cinematecii şi nopţile conversând în faţa sticlelor de vin. Întrucât, printre plăcerile pe care filmul le evocă cum puţine alte filme au făcut-o, este şi bucuria conversaţiei. Mathew, Isabelle şi Theo argumentează despre Keaton versus Chaplin, despre Clapton versus Hendrix, despre Marx versus America, pe îndelete şi uitând de sine, deşi Adair şi Bertolucci nu lasă niciodată aceste digresiuni să devină fastidioase. Theo proclamă că Mao nu este un tiran ci cel mai minunat dintre cineaşti, întrucât regizează întreaga umanitate în marşul ei pe aceeaşi muzică şi cu aceleaşi sentimente.
Sub toate acestea îl putem auzi pe Bertolucci-însuşi criticând cu afecţiune, dar ferm, nu numai pe Mao, dar şi filmele în general, care nu oferă altceva decât euforia socială a unui vis împărtăşit... Sunt cei doi gemeni iubiţi? Bertoluci şi Adair desfac încetul cu încetul acest mister.
Ceea ce contează, după spusele lui Theo, este că "Suntem siamezi ai minţii"... Există o constantă tensiune şi urgenţă a conversaţiilor celor trei. Cu timpul personajele se închid faţă de lume, chiar şi faţă de rebelii care protestează tocmai pentru ceea ce ei susţin. Personajele sunt atât de obsedate unii de ceilalţi încât nici măcar nu vor ieşi din casă să se lupte pentru iubita lor Cinematecă, închisă de către oficiali... Este imposibil să creşti şi să devii matur într-un atât de îngust şi de ermetic spaţiu, şi este inevitabil ca cei care rămân acolo să îşi sufoce, unul altuia, visele...
Când a primit Oscarul pentru The Last Emperor, Bertolucci a numit cinematograful drept "... această mare catedrală pe care o construim împreună". În Dreamers, el revitalizează această idee făcându-ne să descoperim aceşti trei fanatici ai bisericii Filmului, cu feţele răvăşite de emoţie în luminile ecranului. Dreamers este filmul unui om tânăr, plin de foc şi muşchi. Acest Bertolucci rebel refuză trecerea timpului cu aceeaşi fervoare cu care sinele lui mai tânăr a provocat ordinea artificială a lumii, cândva...