Despre parada literară sau cum am plecat cu inima îngheţată de la FILB, 2012

Jonathan Coe şi Will Self sunt doi autori care ocupă un spaţiu semnificativ în mentalul britanicilor şi nu numai. Cărţile lor sunt publicate în multe dintre limbile pământului. Aceste cărţi poartă ecoul unor scriitori a căror conştiinţe au fost de timpuriu receptive la spectacolul - manifest din jurul lor. Spre deosebire de alţi scriitori, responsabilitatea faţă de propriile idei şi, implicit, faţă de cititori pare vădit asumată de către invitaţii Festivalului Internaţional de Literatură de miercuri, 5 decembrie 2012. Ceea ce se întâmplă mai departe cu această responsabilitate transferată prin lectură, depinde numai de noi.

După o perioadă în care am început să ne fierbem nerăbdarea din cauza unei întârzieri aproape ritualice, ediţia a V-a a FILB a fost inaugurată la Clubul Ţăranului de doi autori contemporani care nu necesitau, din punctul meu de vedere, niciun fel de notă introductivă.

Cu emoţie faţă de efectul pe care urmau să-l producă, Jonathan Coe şi Will Self au spart ritualul prezentărilor şi au început să citească fiecare câte un fragment dintr-o carte scrisă, sperând, probabil, să negocieze un contract de închiriere atrăgător cu minţile noastre, ale celor care am ocupat până la sufocare spaţiul clubului.

Coe, bărbat transferat în spaţiul vârstei de mijloc mai mult cu înfăţişarea decât cu mintea, trăda o urmă modestă de timiditate în faţa unui public suficient de numeros ca să-şi arate curiozitatea, însă destul de ezitant ca să-i sugereze fidelitatea faţă de cărţile sale. Fragmentul pe care a ales să-l citească în faţa noastră a cuprins o scenă de dragoste cu tentă psihologică despre obsesia unui bărbat pentru pleoapele unei femei care-l fascinau prin faptul că ascundeau o lume misterioasă, necunoscută lumii palpabile.

Self, aşa cum îi sugerează şi numele, era el însuşi mai mult decât oricine altcineva pe scenă, la un nivel al dezinvolturii plus unu, mereu cu o reacţie înaintea celorlalţi. Fiecare replică era o variantă a sincerităţii care lăsa să se ghicească circumferinţa unui sine mai deschis, mai curajos ca cel al interlocutorului său. De la glume priceput construite, la răspunsuri grave camuflate într-o coajă subţire de ironie, Will Self era un entertainer cu conştiinţa unui călugăr, un clovn care ţinea un discurs despre responsabilitatea artistului. Poziţia lui mi s-a părut cea mai corectă faţă de atitudinea vizibil inhibată a lui Coe sau faţă de o posibilă atitudine asemănătoare celei afişate de Herta Müller în dialogul cu Liiceanu din 2010 (când scriitoarea a declarat cu nonşalanţă că atmosfera unui eveniment de acest gen este un spectacol de circ). Self a ştiut să ascundă acest aspect (care părea adevărat şi pentru el) fără să-l renege şi l-a îmbrăcat în salopeta confortabilă a ironiei.

Ce ne spune un astfel de eveniment despre un artist sau scriitor? Este contactul vizual suficient de puternic încât să îmbunătăţească relaţia deja stabilită între cititor şi autor? Celor care nu i-au citit pe cei doi scriitori, cu siguranţă evenimentul le-a lăsat o intrigă de descifrat sau o prietenie de descoperit. Însă cu ce au plecat cei care îi cunoşteau deja pe autori din cărţile lor?

Un eveniment dedicat scriitorilor şi literaturii lor are ca miză crearea unei unităţi între artistul ca om şi artistul ca creator pentru a ne livra nouă, cititorilor, o legătură mai închegată cu vocea adevărată, din spatele cuvintelor tipărite. Însă cred că majoritatea acestor evenimente îşi pierde miza pe drum în timp ce şi noi, publicul, şi ei, scriitorii, plecăm cu gustul amar al falsităţii unui rol pe care nu-l aveam în program. Scriitorii trebuie să-şi asume rolul artistului care-şi dezvirginează intimitatea lirismului din dorinţa de răsfăţ al ego-ului, iar publicul este absorbit de efectul admiratorului care depăşeşte orizontul trăirilor livreşti.

A cunoaşte un scriitor într-o atmosferă ceremonială nu e totuna cu sentimentul de a te culca în mintea lui citindu-i cărţile. Intimitatea acestei senzaţii dispare în momentul în care te vezi într-o sală plină cu oameni mai mult sau mai puţin cunoscători în cauză iar scriitorul atât de intens devorat în gând stă în faţa ta, pe scenă, mimând că ceva important are loc.

Dezvăluindu-se cu docilitate şi moderaţie privirilor curioase ale publicului, Jonathan Coe a lăsat să se întrevadă o mostră din acest sentiment al complacerii. Will Self părea că-şi controlează aproape matematic reacţiile moderate a căror resurse cred că s-au epuizat la un moment dat şi erau cât pe ce să se transforme într-o revoltă a înjurăturilor. Pentru ochiul dezinteresat şi distrat deopotrivă, probabil că aceste aspecte au fost de nesesizat chiar şi atunci când s-a dat startul unui flux de întrebări care nu avea nicio legătură cu creaţia celor doi, ci mai degrabă cu statutul lor ca artişti.

S-au discutat multe în acea seară. De la beneficiile terapiei prin scris, la amprentele acesteia asupra vieţii private. Am aflat, de asemenea, detalii interesante, cum ar fi faptul că Jonathan Coe a scris primul roman la 8 ani, sau că Will Self are un ritual al creaţiei riguros conceput, care presupune să-şi verse zilnic inspiraţia la o maşină de scris clasică, oferindu-şi, astfel, răgazul necesar formulării potrivite.

Ceea ce nu s-a pus deloc în discuţie a fost creaţia lor; fructul minţilor din pricina cărora ne-am adunat cu toţii în acea seară şi care a fost lăsat cu totul pe dinafară. Poate data viitoare, invitaţii vor primi resursele necesare pentru a ne încălzi inimile, şi noi pe ale lor.