Deviza tematică avută în vedere la această ediţie a Interferenţelor a stat sub semnul multiplelor "interferenţe" dintre teatru şi muzică, binom creativ aflat în continuă interdependenţă de-a lungul timpului în arta spectacolului. Titlul formulat "dialog între voci" a fost sugerat de George Banu şi a constituit un reper coagulant al analizelor subtextuale şi extratextuale exprimate în dezbateri. De la teatru la muzică aşadar, de la mesajul vorbit la cel cântat, dar şi de la limbajul nonverbal, la dans şi pantomimă. Am recepţionat Les corbeaux, spectacol prezentat de Centre Chorégraphique National d'Orléans cu Josef Nadj şi Szelevényi Ákos, ca un fel de paspartú vizual-acustic, cheie subtilă de pătrundere în problematica preconizată a dialogului între voci. O extravaganţă de tip elitist stă la baza formulei avangardiste de reprezentare a zborului aviar privit în oglindă, deformantă totuşi, înălţare desprinsă subit din fâlfâitul real pentru o clipă de concretizare mirabilă, bizară, nonconformistă. Poate este şi o alertare ce te duce cu gândul la magma gri paralizantă, sclipicioasă a unui virtual dezastru ecologic marin în final.
În afară de obiectivele propuse, festivalul clujean a pus în valoare şi un alt tip de interferenţe. E vorba despre paralelismul între spectacole diferite pe acelaşi suport textual. Am în vedere mai ales disputata dramă din Domnişoara Julia de August Strindberg în două variante: aceea pusă în scenă de Theatre Laboratory Sfumato din Bulgaria, intitulată Julie, Jean & Kristine în regia Margaritei Mladenova, cu Albena Georgieva, Hristo Petrov, Miroslava Gogovska şi montarea datorată lui Felix Alexa la Teatrul Maghiar din Cluj, Julie kisasszony, cu Anikó Prthö, Zsolt Bogdán şi Emöke Kató. Amândouă sunt spectacole puternic personalizate de viziuni sintetic unitare, structurate pe metafore scenice coagulante. Spectacolul bulgarilor s-a axat pe simbolul apei purificatoare. În bucătăria rece, metalică, apa este omniprezentă nu numai cu rolul ei de a curăţa murdăria înstăpânită, ci şi ca element de primenire şi mântuire, posibil şi dincolo de moarte.
În spectacolul clujenilor, Felix Alexa avansează metafora revărsării merelor din coşuri enorme, semn al abundenţei trăirilor voluptuoase, punând accent pe pasiunile dezlănţuite ale eroilor piesei. Între cele două propuneri, apă şi mere, am ales (şi datorită performanţelor actoriceşti ale clujenilor) simbolistica merelor de o neasemuită frumuseţe şi expresivitate în afară de orice concurenţă.
La fel, în grila posibilei oglindiri cu o producţie mai veche a Teatrului Maghiar din Cluj, avându-l în fruntea distribuţiei pe Zsolt Bogdán, vine compoziţia distilat muzicală Wozzeck după Büchner şi Berg, în direcţia de scenă a lui David Marton de la Volksbühne am Rosa Luxemburg-Platz-Berlin. Yelena Kuljic, Max Hopp, Sir Henry susţin partituri de mare forţă interpretativă, potenţând prin muzica scenică problematica libretului. Încadrarea dramei în spaţialitatea restrânsă, claustrofobică a unei cabine dintr-un studio de radio, motivează structura spectacolului redus la schiţarea conflictului şi la sublinierea accentelor expresioniste conţinute în subtextul iniţial.
Un vârf incontestabil al reprezentaţiilor din cadrul festivalului l-au marcat producţiile purtând semnătura lui Silviu Purcărete. De la sobrietatea temei morţii, trasă în fâşii de o jovialitate gravă, meditativă, din Regele moare, la cantabilitatea ce complineşte exponenţial construcţia scenelor baroce din Gianni Schicchi şi până la şăgălnicia visului din Călătoriile lui Gulliver avem un adevărat ciclu Purcărete, desfăşurat ca întreg eşafodaj al fanteziilor regizorale întruchipate pe scenă de marele regizor. Impactul cel mai puternic produs la festival asupra mea l-a avut spectacolul ionescian cu Le roi se meurt, realizat în Franţa cu trupa Les Arts et Mouvants. Protagonişti: Jacques Bourgaux, Marie Cayrol, Daphné Millefoa, Karelle Prugnaud, Laurent Schuh, Vojko Zidar. Şi cum să nu mă las copleşit de disperările înduioşătoare ale personajului, de lamentaţiile sale tragi-comice, când Bérenger însuşi, regele confruntat cu iminenţa morţii, s-a ridicat de lângă mine, din sală, pentru a evolua pe scenă? Puteam să fiu eu sau oricare vecin de scaun. Asta mi-a întărit convingerea din timpul lecturii piesei că Bérenger pot fi eu, tu sau oricare dintre noi. Prăbuşirea regelui, a regatului său, a lumii sale (interioare şi exterioare) este de fapt prăbuşirea sau sfârşitul lumii fiecăruia dintre noi. Fiecare închide în el o lume de senzaţii şi miracole care moare lent. Lupta cu angoasele morţii - sugerează Eugène Ionesco - ne aparţine deopotrivă, rege slăvit sau muritor de rând. Semnificaţia extragerii regelui din sală e, aşadar, de maxim efect şi ideea asumării agoniei e devoalată în continuare prin despuierea de veşminte a eroului. Şi de ce să nu fie gol, când se mai sfătuieşte şi se mai tachinează cu cele două regine ale sale, Maria şi Margareta, speriate de efectele degenerative? Bérenger, eu, tu, oricare dintre noi suntem goi şi singuri în faţa morţii ineluctabile. Ce rost mai au costumele, fastul de altădată de la curte? Toate par preţiozităţi ridicole vizavi de tragicul existenţial. Excelentă ideea de a-l purta pe rege gol pe scenă, cu tuburile de la perfuzii trase după el, căci el e un simplu bolnav târât prin spitale ce caută să se vindece de moarte. În lupta sa cu stihiile morţii Bérenger se agaţă de toate aparentele nimicuri ale vieţii. Superbă este, în acest sens, scena de o poezie aparte, cu Juliette, slujnica de la palat, care culminează cu remarca regelui "Ce frumoasă este o rochie urâtă!" Un spectacol minunat construit în integralitatea sa, datând din 2010. Un spectacol care conturează şi vizual ideea ruinării permanente pe fondul descoperirii "tainei existenţei individuale".
De fapt, trimiterea spre ruinarea continuă, uzura ireversibilă în urma practicării automatismelor exasperante ale vieţii este preluată şi prelucrată altfel de Tompa Gábor în surprinzătoarea însăilare de motive beckettiene Ruins true refuge, act teatral nonverbal pliat pe problematica dramaturgului irlandez. Aveam aşadar o trecere de la statutul de rege al propriului univers individual la acela de vagabond insignifiant, debusolat şi agresat de mecanisme oculte. Specializat în teatrul absurdului şi în Beckett deopotrivă, Tompa Gábor experimentează fructuos şi găseşte până la urmă limbajul adecvat pentru a încorpora în mesaj spiritul beckettian dincolo de stereotipiile dialogate. Personajele parcă se desprind din magma cenuşie a cotidianului (sugestie primită din amintitul deja Les corbeaux) prezent în proza lui Samuel Beckett ca liant existenţial între Pim + Pim + Pim... Actorii Enikö Györgyjakab, Csilla Albert, Ferenc Sinkó sunt marionete rătăcitoare prin vidul existenţial, simple manipulări ale hazardului, reprezentări bizare, clovneşti, ale unui Pim imaginativ avut în vedere de realizatorii scenariului. Un alt Pim în devenire va fi, probabil, copilul interpretat de Kristóf Dimény, simbol al inocenţei ameninţate şi al speranţei. Mecanicitatea mişcărilor, în lipsa verbiajului, sugerează o zbatere dramatică între convenţionale bariere existenţiale.
Tot despre lupta între viaţă şi moarte, de data asta într-un spital, vorbeşte aproape reportericeşte Anamnesis, spectacol vivant, dansant, antrenant, savuros ca o savarină, o coproducţie a Teatrului Katona József şi a Companiei Szputnyk Shipping din Ungaria, încropit din mărturiile, declaraţiile unor contemporani care au avut de a face cu sistemul public de sănătate din Ungaria. Acesta, constatăm, nu e cu nimic mai bun decât cel din România, căci bolile sunt contagioase, numai condiţiile par endemice. În urma anamnezei comic aplicate acestui sistem public de sănătate, regizorul Viktor Bodo decide că se poate râde sănătos, dovedind încă o dată că ungurii sunt buni umorişti când îşi iau meseria în serios. Nu degeaba spunea latinul ridendo castigat mores. Poate se mai îndreaptă câte ceva.
Din Serbia, de la Teatrul Dramatic Iugoslav şi de la Festivalul MESS din Sarajevo a venit adaptarea după Igor Štiks a Scaunului lui Elias în regia lui Boris Liješević. Spectacolul aruncă o lumină întristată asupra traumelor războiului şi a căutării identităţii individuale într-o lume bulversată de rocada valorilor. Suferinţele îndurate de oamenii din această parte a Europei sunt punctate cu sensibilitate şi putere emoţională. Din păcate, tonalitatea gravă a discursului teatral avută în vedere de regizor se înscrie pe o liniaritate abuzivă, nespectaculoasă, prejudiciind mesajul cu reale şanse de a şoca spectatorul.
La popul opus, beneficiind de o spectaculozitate uluitoare, se situează Aniversarea, producţie a Teatrului Maghiar de Stat Cluj, pe un scenariu de Thomas Vinterberg, Mogens Rukov şi Bo Hr. Hansen, în regia americanului Robert Woodruff. Camere de filmat, ecrane, agitaţie pe scara de acces spre sala studio a teatrului, infiltrarea invitaţilor actori printre invitaţii spectatori, toate aceste surprize tabără peste tine înainte de a intra în sala de spectacol. Ceva asemănător s-a făcut la Strigăte şi şoapte şi la Hedda Gabler, ambele în regia lui Andrei Şerban, atunci când s-a folosit pe post de paspartú subtil foaierul îngust al noii clădiri "de sticlă" a teatrului. Dar la Aniversarea lui Robert Woodruff, şocul spectatorului e copleşitor şi continuă. Ca invitat la aniversare, el, spectatorul, e poftit să ia loc la masa opulentă, acoperită cu mătăsuri scumpe, de aceeaşi culoare cu scaunele cu spătar. Luxul exorbitant, porţelanurile, supa de cireşe, antreurile, fursecurile, tacâmurile (spectatorul invitat va fi servit mai apoi cu vin roşu şi cafea pe bune), ecranele din jur, oglinzile, pereţii-paravane din sticlă, lumina puternică, toate astea te năpădesc literalmente din toate părţile. Unde va fi scena? te întrebi, fără să-ţi dai seama că te afli deja pe scenă, adică printre actorii care s-au aşezat şi ei la masă, alături de tine şi eşti, împreună cu ei, în centrul atenţiei, în plină reprezentaţie. Aşa începe petrecerea la aniversarea celor 50 de ani ai lui Helge şi bucuria revederii cu această ocazie se transformă treptat în drama familiei. O dramă ţinută ascunsă până când fiul cel mare al lui Helge, Christian, dezvăluie abuzurile sexuale ale tatălui asupra fratelui mai mic şi ies la iveală alte frustrări, patimi, nenorociri. În paralel, au loc alte scene, unele la vedere, filmate de cameramani agili, altele ascunse. Se poate concluziona că luxul orbitor ascunde oribile şi degradante perversiuni. De aceea, lumina are rolul de a instala adevărul crud, oricât de dureros, alungând minciuna prefăcătoriei. Impactul camerei de filmat asupra discursului teatral are un efect paralizant pentru spectator. Parte din spectacol, el se simte atras într-un fel de reality-show, fără a empatiza cu personajele. Filmarea şi proiectarea pe ecran induce o răceală în comunicarea mesajului. Aici ar putea fi vorba despre o "interferenţă" în plus: aceea dintre teatru şi film. Nu se ştie dacă aceasta e şi productivă.
Jaram Lee din Coreea de Sud a ştiut să se facă simpatică de la începutul maratonului ei monologat, susţinut în compania a trei instrumentişti. Noutatea (pentru noi) a acestui discurs teatral a cucerit publicul. Spectacolul Ukcuk-ga e conceput ca povestire muzicală prezentată de un cântăreţ şi un toboşar, aparţinând formulei pansori, gen practicat în Coreea din secolul al XVII-lea. Pe această structură arhaică s-a adaptat şi prelucrat filonul epic din Mutter Courage de Bertolt Brecht, astfel că interpreta a întruchipat peste cincisprezece personaje de-a lungul a două ore şi ceva de spectacol. Mai trebuie adăugat că Jaram Lee este interpretă, autoare a scenariului şi compozitoare a cântecelor. Performanţă cu totul remarcabilă, apreciată cum se cuvine de public şi de specialişti, căci demersul ei artistic are în vedere atât publicul rafinat cât şi masele largi populare. Insolitul formulei s-a pliat minunat pe relaţia urmărită în festival, raport de esenţă sincretică dintre teatru şi muzică, devoalat pe interacţiunea dintre voci, adică dintre recitarea dramatică şi muzica de scenă însoţitoare. Este în acelaşi timp şi o "interferenţă" benefică între antic şi modern, între asiatic şi european, între singular şi universal, aşa cum şi-au propus, de altfel, să evidenţieze în program şi realizatorii festivalului Interferenţe 2012 de la Cluj.
Descarcă broşura Interferenţe, 2012 aici..