Şi într-un caz şi într-altul, prin prisma acestor episoade, Carax pare să parcurgă momentele estetice definitorii în evoluţia cinema-ului pe care îl onorează. De la episodul cu Mr. Merde (un freak spectacular à la Tod Browning) şi la hipnotizantul joc sexual în costume de motion-capture, la cîteva numere de film-muzical regizate "ca la carte" şi pînă la "melodrama" dintre un tată şi fiica sa, ori a reproducerii cinematografice obişnuite a limbajului corporal al unui hit-man, într-un scurt drum spre victimă (mers apăsat, intenţii mimico-gestuale explicite, filmări în planuri medii si largi), nimic nu pare a ştirbi memoria cinefilă a lui Carax.
Însă el nu se rezumă doar la elogierea unor mijloace clişeatic-reprezentaţionale ale cinematografului de gen. De pildă, unele episoade sînt oferite şi ca vădite "paranteze stilistice": o casă în formă de vapor îşi sprijină structura arhitecturală pe zgomotele de fundal propagate (sunete scoase de pescăruşi, sirena unui far...), o bătrînă cerşetoare este însoţită o bună bucată de drum de niste bodyguarzi vigilenţi, scena mimării partidei de sex din interiorul costumelor cu senzori se transformă într-o porno-animaţie, iar una dintre scenele muzical-instrumentale este precedată de un scurt moment în care un cadru de pe la începuturile cinematografiei ne prezintă două mîini ce se pregătesc să interpreteze o partitură muzicală.
Şi ca şi cum pariul autorului nu s-ar face doar cu propriul său bagaj imaginar ori cu memoria vizuală colectivă, filmul încadrează şi experimentează alternativ formele de cinema expuse, din perspectiva a două mijloace de expresie: din perspectiva efectului produs în relaţie cu spectacolul stradal (în care camera de filmat îşi relevă inutilitatea) şi, odată cu angajarea spectatorului în demersul cinematografic parcurs, din perspectiva mizanscenei pusă în faţa noastră.