Holy Motors e o intersecţie între lumi - fie politice, fie cinematografice -, o intersecţie inundată cu citate filmice, cu trimiteri la starea lumii globalizate, cu valuri de simboluri, replici critice, mîngîieri, violenţă şi dragoste, pe care spectatorul e invitat să le interpreteze, să le poziţioneze şi repoziţioneze neîncetat. Totul reprezentat într-o autentică şi impresionantă poetică a imaginii înregistrate digital, în care un cîine de un negru sclipitor vine pe culoar în sala de cinema şi în prezenţa sa pe ecran simţi greutatea fiecărui pas pe care îl face; în care ai impresia că poţi intra în pădurea imprimată pe un tapet; în care epoci sau genuri cinematografice diferite sînt re-produse în culoarea lor nativă; şi în care privitorul călătoreşte în universul manipulării digitale - cum ar fi utilizarea dansului erotic al cuplului înregistrat cu ajutorul tehnicilor motion capture şi performance capture în zone precum Second Life sau folosirea mişcării corporale umane în industria jocurilor video. Această îmbinare uman-avatar, analogic-digital degajă o frumuseţe greu de cuprins în cuvinte. Baletul erotic analogic devine luptă a unor fiinţe infernale digitale, transformarea fiind semnul sub care curge pelicula, precum şi cinematografia sau viaţa, referinţele constante ale proiectului imaginat de Leos Carax.
Cel mai puternic episod al proiectului e cel care îl are protagonist pe monsieur Merde, gnomul din canalele pariziene. Urîţenia şi Frumuseţea se topesc într-o rostire acidă în care vom regăsi exotismul lumii Orientale topindu-se protectiv (sub acţiunea acidului) într-o reproducere tip Buñuel a unei picturi hristice cu tuşe de Caravaggio.
Pe de altă parte, însă, finalul lui Holy Motors este deranjant de explicit, lucru pe care doar în parte îl alină încercarea de a devia intertextual, prin faptul că masca pe care o poartă Céline cînd porneşte spre casă e o reverenţă făcută filmului Les yeux sans visage, cheia de lectură oferită pe tavă şi o morală servită la pachet. Un aspect pe care îl înţelegem pe parcursul relatării cinematografice e că, de-a lungul vieţii, fiecare dintre noi e un domn Oscar. Jucăm cu toţii roluri pe care le schimbăm în funcţie de context. Fie că societatea impune anumite standarde de respectat, fie că dorim să transmitem celorlalţi o idee despre noi, ajungem să fim actori prinşi pe scena locală sau mondială a vieţii. Faptul că în spatele domnului Oscar aflăm un repertoriu critic inspirat de conceptul jungian de persona e destul de limpede, de coerent reliefat prin întîlnirile pe care le are personajul poveştii lui Carax în ziua în care îi stăm alături în limuzina-cabină de machiaj.
Ori ceea ce se petrece pe ecran începînd cu lamentul muzical al lui Gérard Manset, conform căruia trăirea e de fapt o reiterare sisifică a aceloraşi clipe, în care, după o vreme, doar încercăm să reparăm jucăriile stricate, fură spectatorului bucuria de a clădi şi reclădi istorii pe marginea peliculei. Dacă pînă aici filmul şi spectatorul pot comunica, în secvenţele din final filmul gîndeşte în locul spectatorului şi asta răpeşte plăcerea privitorului de a visa înţelept pe marginea celor de pe ecran. E ceea ce face (la o scare mai mare) Terrence Malick în The Thin Red Line, spre exemplu. În timp ce prezintă luptele purtate de soldaţii americani pentru a elibera insula Guadalcanal, aflată sub ocupaţie japoneză, imaginile extraordinare care înfăţişează antiteza dintre frumuseţea locului şi nimicia războiului sunt însoţite de gîndurile principalilor participanţi la bătălie. Gîndurile lor exprimă ceea ce nutreşte spectatorul în legatură cu cele văzute. Astfel că acesta din urmă se trezeşte cumva golit, exclus din sfera peliculei şi din punct de vedere emoţional, şi ca interlocutor, şi din punct de vedere critic.