Acum l-am revăzut - şi e chiar mai bun! Bertolucci nu se dezminte: The Dreamers este, înainte de orice, o poveste "de alcov" cu multă nuditate, erotism explicit, sugestii de incest & ménage à trois... Matthew (Michael Pitt), un tînăr american care studiază la Paris la sfîrşitul anilor '60, este adoptat de Isa (Eva Green) şi de Theo (Louis Garrel), doi fraţi "gemeni siamezi" care nu şi-au tăiat încă acel – simbolic - cordon ombilical; jocurile lor (erotice & cinematografice) presupun o cinefilie ardentă (c/o Cinemateca franceză), un strop de perversitate (din cea mai bună podgorie franţuzească) şi tomuri masive de inocenţă - bibliotecă interioară de care nici nu sînt conştienţi. Cînd părinţii Isei şi ai lui Theo pleacă pentru o lună, vastul apartament devine "scena seducţiei" lui Matthew: americanul este supus pedepselor, obligat să joace jocurile impuse de cei doi, iniţiat în libertinaj. Cei trei fac "Bande à part": între Regina Christina a lui Mamoulian (cu Garbo) şi Cărticica roşie a lui Mao (cu sute de milioane de anonimi), "revoluţia" trece prin capetele şi corpurile lor ca un scurtcircuit electric; în timp ce afară, sub caldarîm, se scurge nisipul lui Mai '68 ("sous les pavés la plage"), în apartament, Trenet cîntă La mer...
Gilbert Adair – care şi-a adaptat, aici, romanul său – face din Isa & Theo nişte enfants terribles à la Cocteau (aduşi la zi de Henri Langlois, Godard, Truffaut, Léaud ş.cl), iar din Matthew – un personaj de Henry James "updatat" şi cu o disponibilitate manifestă de a se lăsa manipulat (vezi replica – antologică! – "Faceţi dragoste în faţa tabloului lui Delacroix: poate că o reproducere va inspira o alta."). Este vechea temă din romanele lui James, întoarsă with a twist: americanul tînăr, "ambasadorul" unei culturi fără trecut, faţă în faţă cu tinerii "bătrînei Europe", care seduce rafinat; numai că, la sfîrşitul jocului, nu Isa & Theo cîştigă partida, ci Matthew. Maturitatea acestuia va fi fost evidentă, pe alocuri, încă de la început, însă doar finalul poveştii o va face perceptibilă Isei şi lui Theo: cînd ies, în fine, din apartamentul în care s-au claustrat, francezii se aruncă în luptă, americanul încearcă să-i oprească şi îi sărută – un "Make Love, Not War" fără cuvinte. Matthew cel matur ştie, deja, ceea ce Isa & Theo nu vor afla decît mult mai tîrziu, poate – anume că, atunci cînd pui mîna pe armă, eşti "ca ei".
Aşa e, numai că – istoric vorbind – nu visătorul american, cu "flower power"-ul său, are dreptate (după Era Hippy a venit Era Nixon), ci visătorii francezi care au ieşit în stradă – ducînd la demisia lui De Gaulle, la "revoluţia sexuală" şi la tot ce a urmat. Aceasta ar fi, cred, morala poveştii spuse de Bertolucci (el însuşi un "visător", la vremea lui): Mai '68 s-a făcut graţie unor idealişti imaturi ca Isa & Theo, şi nu a unui viitor "yuppie" cu capul pe umeri, ca Matthew. Inocenţa este coruptă atunci cînd revoluţia din stradă ajunge Puterea din cabinet; dar numai renunţînd la inocenţă poţi schimba ceva.
În ciuda amorului, umorului şi entuziasmului său contagios, The Dreamers este un film melancolic. Bertolucci idealizează atît cît trebuie: şi el, şi personajele sale au trăit "vremuri interesante". Dar "vremurile interesante" sînt interesante la cinema, cînd stai în primul rînd pentru ca imaginile "să te pătrundă primul" – cum explică cineva în film.
Farmecul The Dreamers, ca film şi ca poveste, este că te pune în primul rînd pentru a savura Cinema-ul (virtuoz, marca Bertolucci), şi mai puţin Revoluţia pe care cei trei erau cît p-aci s-o rateze. "Non, je ne regrette rien", cîntă Piaf; singurul lucru care merită regretat este că Viaţa nu imită Cinema-ul. Un ralanti poliţist nu intră în "job description"-ul ei.