Steven Spielberg nu mai trebuie să demonstreze nimic. Face film de mic, încă de pe vremea când folosea 8 mm, a trecut prin mai multe genuri şi la fiecare a reuşit mişcări de aparat, montaj, replici şi scene antologice. Opera lui face parte din cultura pop. În 2012 şi-a încercat iar puterile cu noua tehnologie 3D şi a realizat o delicioasă animaţie, prima din filmografia sa (The Adventures of Tintin: The Secret of the Unicorn).
Acum, se întoarce la genul istoric, la fel de drag lui ca SF-ul, şi la cadre cu copii, aşa cum ne-a (şantajat) emoţionat de atâtea ori în trecut, practic marca sa.
Bineînţeles, ştim că filmează cu acelaşi fanatism cu care vorbeşte Martin Scorsese despre istoria filmului şi Quentin Tarantino dă explicaţii despre cultura lui generală. Ştim că i se întâmplă des să nu îl lase inima să încheie filmul, că pelicula lui se lungeşte, că încă mai vrea să adauge, să mai spună în imagini. Chiar şi la aproape perfectul Schindler's List, prin finalul modern, color, elegiac, se juca cu limitele de timp. Aşa şi aici, unde ne oferă o conservă de istorie foarte fidelă, pe care o mâncăm însă în două ore şi jumătate. Veţi vedea, filmul ar fi putut să se termine mult mai devreme, de la, să zicem, plecarea preşedintelui spre teatru, filmat din spate şi, asemenea Cidului, intrând în legendă.
Film dens, patriotic, american, aproape un film-testament. Însă durata nu contează, o dată intrat în poveste, el are mereu destule de arătat şi de spus încât să te ţină atent. Timpul nu contează pentru el, doar adevărul, emoţia. Şi acestea sunt prezente în filmul de faţă în doze mari.
Spielberg a realizat în 1986 The Color Purple şi problemele rasiale ale afro-americanilor au răscolit pe toată lumea. În Lincoln îmbină problemele acestei minorităţi discriminate cu scene de război dure, crude, ca cele din War Horse.
Am văzut cu toţii ciudatul Abraham Lincoln: Vampire Hunter, ne-am amuzat, am intrat în convenţie şi am admirat inventivitatea regizorului Timur Bekmambetov. Dar acum e altceva. Lincoln-ul acesta, potolit şi introvertit, este unul din personajele cele mai umane din toată filmografia lui Spielberg. Documentarea la sânge şi reproducerea epocii, locurilor şi momentelor istorice din tablouri până la infimul detaliu plastic, cu o scenografie mimetică. Ritm lent - la cel care ne-a obişnuit cu sute de mişcări de aparat la un film -, travellinguri blânde, abia sesizabile, care se târăsc tânjind cu dragoste spre personajul principal, camera parcă vrând să-l mângâie.
Imaginea - un regal. Cu tonuri sobre, clar obscur savant şi rafinat, cu filmări dificile la lumină de lumânări în interioare decupate strâns. Costume exemplare, fără stridenţe, egal plăcute de privit, pentru actori şi actriţe.
Iar în ceea ce îi priveşte pe aceştia, nu se putea distribuţie mai bună. Daniel Day-Lewis practic nu are rival la Oscar 2013. Încordarea, grija pentru ţară, felul cum practic actorul e capabil să te lase să vezi cum i se rotesc ideile şi raţionamentele în minte, tonul exact, smerit şi puternic ca un leu în acelaşi timp - excepţional, hipnotic. Nu numai machiajul contribuie la redarea legendarului personaj, ci, mai ales, tehnica impecabilă, concentrată a actorului.
Dacă Waltz a obţinut Globul de Aur pentru rol secundar cu Django Unchained, după ce am văzut filmul, cred că Tommy Lee Jones nu poate să fie învins la aceeaşi categorie la Oscar.
La fel, surprinzătoare, plăcute reîntâlniri cu actori iubiţi, de calibru, cum e partitura foarte sinceră, emoţionantă a soţiei preşedintelui care trebuie să facă faţă politicii, dar şi problemelor personale, cu pierduri şi dureri. Sally Field ar merita un premiu numai pentru scena casnică când se dezbracă în dormitorul conjugal, pentru monologul ei de acolo. După foarte mulţi ani, o privesc pe actriţa americană cu uimire şi ea e iar la intensitatea şi altitudinea din Places in the Heart. La fel, jos pălăria pentru schimbarea lui James Spader, într-un rol performant.
E interesant cum Spielberg, cu paşi mici, multe scene şi discursuri, reuşeşte să dea relief unui personaj iconic. Lincoln-ul lui nu e doar o fantoşă foarte înaltă, cu melon-turn care moare dramatic la teatru, din cartea de istorie, stând în poză, declamând sau vorbind la tribună. El e preşedinte, tată, soţ, părintele naţiunii. Pas cu pas, puterea nu numai unui singur om, stabilirea unei strategii. Regizorul deschide evantaiul la maxim cu foarte multe faţete, iar demnitatea din fiecare cred că a făcut praf orice american.
E drept că prima parte din film, când toate personajele importante (pentru ei) defilează, când se rostesc nume (sonore) şi locuri de bătălii (pe care ei le au gravate în sângele lor), noi, ca europeni estici neştiutori, nu prea putem să ţinem pasul. Însă Spielberg conduce acţiunea ca pe hăţurile unui cal la trap şi, scenă după scenă, istoria (chiar nu contează cât de pe repede înainte explicată) începe să se scrie sub ochii noştri fermecaţi. Un tur de forţă. Foarte ambiţios. Filmele de dinainte, în mod clar cele ale lui Clint Eastwood despre Iwo Jima (Letters from Iwo Jima, Flags of Our Fathers), îl învaţă pe regizorul de acum cum să ţină în balans emoţionant elementul uman al micii istorii cu cel de ansamblu, planul grandios, aici cel pentru înlăturarea sclaviei.
Detalii, mici gesturi - cum îşi ţine copilul în braţe, ca şi încurajarea unui tânăr angajat cu o palmă prietenească pe umăr - dau poveştii profunzime, căldură. Sacrificii, decizii istorice cântărind greu, jocuri politice şi multă, enorm de multă responsabilitate. Un scenariu obiectiv, plin de cuvinte cu sens, care vorbesc deschis despre bucurie, dar şi incertitudinile de după victorie. Tare îmi doresc ca politicienii noştri să vadă filmul şi să rămână cu mult mai mult decât partea de cumpărare a voturilor.
Mergeţi să vedeţi o lecţie de istorie, dar mai ales una de măestrie a regiei, de artă cinematografică.