Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Lincoln

Agenda unui semizeu - Lincoln


Film Menu, mai 2013
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Într-o cuvântare ţinută cu ocazia aniversării a 149 de ani de la Discursul de la Gettysburg, Steven Spielberg a declarat, referitor la el şi la echipa din spatele lui Lincoln, următoarele: "Noi suntem cineaşti. Nu suntem savanţi, nu suntem istorici, dar suntem profund îndatoraţi celor care sunteţi asta."1 Îndatoraţi în sensul în care savanţii şi istoricii au furnizat un material de bază din care scenaristul şi regizorul au făcut "o ficţiune istorică." ("historical fiction" (2) - o sintagmă care, de altfel, e mai curând un non-sens, n.m.). "Pur şi simplu nu este treaba cineastului [ca să folosesc termenul lui Spielberg, n.m.] - de fapt, cred că e chiar trădarea meseriei unui istoric - de a promite o rememorare perfectă şi completă a trecutului." (3). Nu doresc să le pun cuvinte în gură lui Spielberg şi scenaristului Tony Kushner, dar ceea ce sugerează afirmaţia precedentă e că celor doi nu li se pare tocmai grav (şi imoral) că îşi permit să falsifice pe ici, pe colo nişte aspecte istorice sau să umple nişte goluri cu produse ale imaginaţiei şi ale fanteziei lor (pentru că, vorba aia, ei sunt cineaşti). Spielberg afirmă în mod just că inclusiv în cazul în care un eveniment istoric e foarte discutat şi analizat, tot există diverse lacune, diverse detalii sau aspecte care nu vor putea fi cunoscute niciodată: "Nu ne putem aminti tot. Istoria ne forţează să conştientizăm limitele memoriei." (4) Alarmant este însă felul în care el alege să se ocupe de golurile respective. Istoricul, lasă el să se înţeleagă, nu are voie să se îndrepte către ceea ce Spielberg numeşte "acele locuri imposibile" (5) caracteristice artei, cineastul da, el poate să se spele pe mâini de responsabilităţi. Din acest motiv, nu pot să văd în afirmaţia lui Spielberg (şi, implicit, în modul în care sunt abordate istoria şi personajul lui Lincoln în filmul omonim) decât o formă de eschivare, cu atât mai gravă cu cât Lincoln are tonul unei lecţii de istorie oficială.

Spielberg admite, mai departe, că "această resurecţie [a trecutului, n.m.], este, desigur, doar o iluzie, doar o fantezie, un vis", dar tot el e cel care spune că "visele contează pentru noi într-un fel sau altul" (6) (adică pot influenţa modul în care privim şi interpretăm istoria). Şi tot el afirmă că "Fără a ne aminti ce s-a întâmplat, ce a mers prost, ce a mers bine, binecuvântările pe care le aduce justiţia - demnitate, prosperitate, sănătate individuală şi socială, pace - aceste binecuvântări nu vor veni şi nu pot veni. Istoria luminează calea către justiţie, deci fără istorie nu există nicio speranţă."(7). Într-un fel, prin această afirmaţie, Spielberg însuşi îşi scurtcircuitează discursul. Şi nu văd cum s-ar putea susţine că arta şi istoria sunt două domenii care nu se întrepătrund, că atunci când cineva vrea să facă un film îşi poate permite să pretindă că există între ele o linie strictă de demarcaţie.

Altfel spus, nu văd cum ar putea fi acceptabil ca arta să îşi permită din când în când să nu ţină cont de nişte realităţi istorice sau să le deformeze fără ca măcar să atragă atenţia spectatorului, prin toate mijloacele posibile, că ceea ce vede este doar o interpretare proprie şi personală a unui eveniment, nu o construcţie ce are pretenţia de a prezenta respectivul eveniment ca şi când el aşa a avut loc. Or Lincoln tocmai asta face / vrea să facă: dă / vrea să dea lecţii de istorie. Iar atunci când am citit, în unul dintre review-urile pentru Lincoln, îndemnul unui cronicar către cititori de a-şi duce la acest film copiii (în scop educativ), m-am gândit, cu riscul de a suna exagerat şi emfatic, că, atunci când vine vorba de Lincoln, doar un părinte inconştient ar putea să facă aşa ceva.

Nu intenţionez să îi contest lui Spielberg abilităţile de entertainer sau de istoric oficial, dar nu acestea sunt sistemele de referinţă la care doresc să recurg în acest caz (şi, totodată, nu cred nici că un film, cu atât mai mult unul care abordează un subiect istoric, trebuie judecat doar după respectivele sisteme de referinţă). Cea mai mare parte a filmului se concentrează pe ultimele luni din viaţa lui Lincoln, mai precis pe eforturile sale de a face ca Amendamentul 13 (care susţine abolirea sclaviei) să fie aprobat. Tonul didactic al lui Lincoln e introdus încă din a doua secvenţă, în care doi soldaţi încep să recite ca la şcoală un fragment dintr-un discurs al preşedintelui. Iar acest ton didactic despre care vorbeam e menţinut permanent prin inserturile sau supraimpresiunile care anunţă locul şi data la care se petrec diverse evenimente, prin discursurile şi anecdotele lui Lincoln, prin modul în care este filmat protagonistul etc. Scenariul, titlul, încadraturile, eclerajul, cromatica, felul în care se conturează profilul preşedintelui pe fondul întunecat al interioarelor, muzica grandioasă, supraimpresiunea naivă din final (imaginea lui Lincoln e supraimpresionată pe cea a flăcării unei lumânări) - mai totul în film se învârte în jurul accentuării imaginii de erou mitic a lui Abraham Lincoln. Iar impresia că Spielberg şi Kushner tratează şi se apropie de protagonist cu mănuşi e prezentă încă din a doua scenă, în care protagonistul e descoperit printr-un traveling lent înapoi şi e filmat din spate, aşa încât pare asemenea unei umbre care veghează asupra întregului câmp de luptă.

Foarte multe dintre personajele din film îl privesc pe preşedintele american ca şi când el ar fi deja mitizat. Lincoln-ul lui Spielberg şi Kushner e un vizionar, un salvator, un om care îşi iubeşte poporul, un om cu spiritul dreptăţii şi al sacrificiului, un om care înfruntă cu stoicism greutăţile. E cel care la 3:40 dimineaţa e treaz şi semnează graţierile unor tineri soldaţi condamnaţi la moarte, în timp ce subordonaţii săi încă dorm, e cel care poartă pe umeri toate poverile şi dilemele naţiunii, cel care veghează tot timpul la binele acesteia. Îl vedem cum reuşeşte şi să ţină în frâu cariera sa politică, izbucnirile unei soţii depresive şi pornirile fiului cel mare, şi să se ocupe de creşterea fiului cel mic. Iar pe lângă toate acestea, mai are şi simţul umorului şi îşi mai face şi timp să asculte doleanţele soldaţilor sau ale diverşilor cetăţeni care vin la el în audienţă. Ba le mai şi oferă câte o mostră de înţelepciune prin anecdotele sale (pare că are pregătită câte o pildă pentru fiecare situaţie). Astfel, cam toate celelalte personaje gravitează mai mult sau mai puţin în jurul lui, funcţionând ca elemente care le facilitează scenaristului şi regizorului demonstrarea "tezei" (iar în cazul de faţă "teza" e reprezentată de conturarea imaginii mitice, de mare om, de mare personalitate a lui Lincoln). Un rol asemănător îl au şi conflictele secundare (cu soţia, cu fiul cel mare).

Vag ingenios e faptul că Lincoln nu e prezentat ca un om imaculat din punct de vedere moral, dar suntem lăsaţi să înţelegem că toate stratagemele prin care el încearcă să obţină suficiente voturi pentru aprobarea Amendamentului 13 (mita, munca de convingere, diverse încălcări ale legii - ca atunci când îşi trimite unul dintre subordonaţi să facă un anunţ fals în timpul şedinţei de votare tocmai pentru ca şedinţa să poată continua) sunt necesare; fiindcă scopul e unul nobil şi Lincoln e, cum ziceam, un vizionar, căruia cei din jurul lui nu îi înţeleg întotdeauna deciziile, planurile sau raţionamentele. Nu a făcut prea multă şcoală, dar ştie axiomele lui Euclid pentru că le-a citit demult într-o carte. Nu e un învăţat, ci un self-made man care crede în existenţa unor legi ale naturii, pe care le intuieşte şi pe care, aşa cum susţine personajul, le consideră adevărate pentru că funcţionează (pentru că sunt self-evident). De aici, şi paralelismul de la sine înţeles dintre axioma tranzitivităţii ("Lucrurile care sunt egale cu un altul sunt egale între ele.") şi nevoia de a aboli sclavia negrilor.

Un alt lucru pe care îl fac Spielberg şi Kushner e să încerce să îl umanizeze pe protagonist: îi subliniază simţul umorului, caracterul prietenos, îl prezintă ca pe un om care are, la fel ca toată lumea, probleme personale (cu soţia, cu fiul cel mare), fiind şi el atins de oboseală (la un moment dat Ulysses S. Grant îi spune lui Lincoln că pare că a îmbătrânit într-un an cât în zece, dar asta tocmai pentru a accentua toate efoturile pe care cel din urmă le-a depus). Momentele de singurătate, când Lincoln meditează la soarta naţiunii, secvenţele de tandreţe paternală alături de fiul cel mic, vocea uşor piţigăiată şi răguşită, mersul puţin cocoşat funcţionează în mod similar. Numai că toate acestea nu îi diminuează, ci îi întăresc aura de semizeu (poate că şi de aceea momentul propriu-zis al asasinării lui Lincoln nu e arătat în film).

Atunci când, într-un moment tensionat, un personaj exclamă exasperat că nu crede că mai poate suporta să asculte încă o povestire a lui Lincoln, iar acesta îşi continuă anecdota fără să pară că a luat în considerare exclamaţia, efectul creat nu constă în ridiculizarea protagonistului. Mai curând sugestia e aceea că oamenii din jurul lui sunt cei care nu îi pricep logica, modul de a gândi, dar că această abordare ascunde o înţelepciune care se ridică într-un fel deasupra tuturor celor care nu reuşesc să priceapă aparentele ocolişuri pe care le face preşedintele prin povestioarele sale, care conţin mai mereu un tâlc. Iar atitudinea lui Lincoln nu e prezentată ca fiind una sfidătoare sau arogantă. E drept că ştie mai bine ce are de făcut, dar e suficient de modest încât, atunci când (îşi) pune întrebări de mare importanţă, "profunde" ("Crezi că am ales să ne naştem? Suntem potriviţi vremurilor în care ne naştem?"), să ceară părerea unor telegrafişti.

Pare destul de clar în Lincoln că Spielberg şi Kushner nu sunt interesaţi să privească istoria şi din alte perspective decât cele general acceptate; nu există în film o atitudine critică sau sceptică faţă de o serie de prejudecăţi asociate subiectului, iar cei doi par să selecteze acele elemente care convin demonstrării tezei lor (o demonstraţie care, de altfel, pică rapid în repetitivitate), în timp ce ignoră altele (de pildă, fac să pară că abolirea sclaviei este în special meritul lui Lincoln şi că ea a avut la bază nişte puternice convingeri morale ale acestuia din urmă). În mare, se rezumă la consolidarea unui mit deja existent şi au în acelaşi timp grijă să menţină o atitudine de political correctness, să împace pe toată lumea.

[1]http://fromdirectorstevenspielberg.tumblr.com/ post/36092853332/without-history-theres-no-hope-below-is-a
Citatele (2), (3), (4), (5), (6) şi (7) provin din sursa mai sus menţionată.




 Toate articolele despre Lincoln


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

Sageata Alte linkuri: imdb.com
 Alte articole de Anca Tăbleț


Alte articole

 Hollywood vs. Istorie. Hollywood învinge - (O) cronică de Oscar, 2013, Andrei Şendrea
 Două modalităţi de a intra în istorie: Lincoln şi Daniel Day-Lewis, Emanuela Ignăţoiu-Sora
 Politică - Lincoln, Lucian Maier
 Epopeea naţională - Lincoln, Andrei Gorzo
 O figură împietrită pe Mount Rushmore - Lincoln, Cezar Gheorghe
 Toate articolele despre Lincoln


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer