Prin politica sa, Hollywood-ul a făurit destine (star-system), a impus idoli, a impus coordonate valorice clare în societate. Hollywood-ul întotdeauna a ştiut să ofere spectatorului contemporan datele propice unei (auto)examinări momentane a conştiinţei: i-a discutat problemele zilnice, i-a oferit personaje-model, l-a învăţat ce înseamnă civilizaţia şi cum trebuie luptat pentru a ajunge la ea. Şi tocmai fiindcă e politic, Hollywood-ul nu putea să nu fie vizitat de cei de la Washington; între care, acum, şi Lincoln.
Lincoln vine într-un moment de criză, pentru a ţine o nouă lecţie spectatorului Occidental. O lecţie tip Schindler, despre lumina care trebuie să licăre pentru a menţine în viaţă speranţele într-o lume unită, mai bună. În urmă cu şapte-opt ani, cînd Occidentul trebuia să cucerească Orientul Mijlociu şi, implicit, să pună terorismul în carantină, a fost nevoie de o altă lecţie, lecţia eroismului. Cei trei sute de luptători de la Termopile semnalau o lipsă importantă în spiritul Occidental şi ofereau şi o soluţie. Semnalau faptul că o luptă purtată pentru scopuri particulare, mercantile, nu poate fi biruitoare. 300 arăta că Occidentului îi lipseşte crezul în virtute şi că numai regăsirea acestui spirit poate înclina balanţa în favoarea sa în conflictul contemporan al civilizaţiilor. Acum, cînd problema terorismului - identificat cu Al'Qaeda - s-a liniştit (lucru consfinţit de un Zero Dark Thirty), e nevoie de alte valori, care să ajute Occidentul să treacă restriştea economică.
Lincoln e preşedintele providenţial, care a reuşit să vadă dincolo de imediat şi a plantat în interiorul societăţii americane germenul care avea să ducă ţara, peste nici o sută de ani, în postura de lider politic mondial. Lincoln, aşa cum îl descrie Spielberg, e un vizionar, un om politic abil şi un mare înţelept, cu pilde potrivite pentru orice situaţie şi cu o dragoste de oameni neţărmurită. Cu o voce subţire, puţin stinsă, cu o privire blîndă, Lincoln e părintele pe care îl visează orice om. E o punte peste un secol şi jumătate de evoluţie socială, e poarta de acces într-un prezent profeţit de Amendamentul numărul XIII din Constituţia americană, mişcarea politică fundamentală a lui Lincoln. Şi, în acest sens, e însăşi Istoria, reperul pus de Spielberg în faţa lui Obama, preşedintele chemat de Hollywood să se ridice la statura promisiunilor sale de reformă socială. În acelaşi timp, e şi jertfă înaintată Casei Albe, e promisiunea unei viitoare ridicări în efigie, prin care actualul preşedinte ar putea fi statuiat în Istoria creată de Hollywood.
Gîndul stilistic central al acestui film gravitează în jurul ideii de efigie. Faţa lui Lincoln e subliniată prin contrast cu fondul întunecat în care personajul evoluează. Impresia creată e că personajul central al filmului vorbeşte de pe moneda pe care îşi avea chipul imprimat încă din timpul vieţii. Pe de altă parte, fondul întunecat e şi semnul unei epoci întunecate, în criză profundă, o vreme în care numai minţile puternice pot găsi ferestrele care dau spre soare.
Pelicula are grijă să sublinieze faptul că Istoria nu se scrie cu Biblia în mînă, mita şi presiunile fiind arme mult mai sigure. Însă, în acelaşi timp, machiavelismul, chiar dacă are o finalitate nobilă, trebuia mustrat, astfel că o bună parte din încercările Republicanilor de a cîştiga voturi Democrate în favoarea Amendamentului sînt construite în paşi de vodevil.
Lincoln e o scenă de teatru uriaşă, dispusă circular, cu o deschidere de trei sute şaizeci de grade. Cu spectatorul în mijloc, rotindu-şi privirea de la o secvenţă la alta, urmărind personaje care întră pe scenă, spun replici şi o părăsesc apoi, cu vocea şi cu pasul îngreunate de Istoria pe care o făuresc în faţa privitorilor. Totul e angajat în favoarea unui final măreţ, în care lumina veghează asupra deceniilor viitoare, aşa cum steagul Statelor Unite flutură pentru un viitor mai liniştit, deasupra durerilor individuale ale celor care au pierdut pe cineva apropiat în Saving Private Ryan.