Hollywood vs. Istorie. Hollywood învinge - (O) cronică de Oscar, 2013

Lincoln (rol principal masculin, scenografie), Argo (film, montaj şi scenariu adaptat) şi Zero Dark Thirty (montaj de sunet) sunt trei dintre premianţii şi multi-nominalizaţii (12, 7 şi 5) Oscarurilor pe 2013. Sunt, de asemenea, filmele cu cel mai mare potenţial de a crea controverse.

Motivele care generează acest potenţial sunt două, şi sunt comune pentru toate cele trei filme.

În primul rând, toate trei ating câte o temă sensibilă pentru publicul american. Argo şi Zero Dark Thirty vorbesc despre terorismul fundamentalist Islamic iar Lincoln despre relaţiile rasiale în America. În al doilea rând, nu sunt doar teme sensibile, dar şi subiecte sensibile, sensibile prin faptul că sunt reale şi că au o miză istorică, nu sunt poveşti individuale: criza ostaticilor americani în timpul Revoluţiei Islamice din Iran, vânarea lui Osama Bin Laden şi lupta (armată şi parlamentară) pentru abolirea sclaviei pe teritoriul SUA.

Toate cele trei filme pierd (nu în sens absolut) pentru că nu îşi asumă un raport clar cu adevărul istoric. Din motive care ţin de audienţă sau pentru edulcorarea unor realităţi deranjante pentru public (în Lincoln, numele aleşilor care votează pro-sclavie au fost schimbate pentru a nu-i stigmatiza pe urmaşii lor) realizatorii filmelor au ales să altereze bucăţi din întâmplările şi personajele pe care le povestesc. Ceea ce n-ar fi o problemă în sine, dacă ar exista o abordare unitară care să se menţină pe tot parcursul filmului: fie se respectă adevărul istoric fie este supus unui filtru stilistic care să îl reducă la decor, costume etc. (cum se întâmplă în Django Unchained de exemplu). Cele trei filme luate în discuţie însă, se desfăşoară concomitent în două universuri paralele, şi, din acest motiv, ambele devin neverosimile, şi asta se observă mai ales în modul de construcţie al personajelor.

În Argo, personajul principal (agentul CIA care plănuieşte şi duce la îndeplinire evadarea) este jucat de un alb cu succes de box-office dar care păstrează numele latino al personajului real, pentru că "totul se bazează pe fapte reale".

Personajul principal din Zero Dark Thirty pe de altă parte, este o ficţiune completă şi complet neverosimilă. Agenta CIA de data asta, bifează toate elementele de parcurs ale unei vânători umane de aproape 10 ani, fiind mereu, persoana potrivită la locul potrivit, intersectându-se cu toţi teroriştii, toate atentatele şi în general, toate evenimentele care s-au întâmplat în mod real şi au fost documentate extensiv de media pentru ca apoi să fie folosite cu valoare de document în acest film. Şi pentru ca lucrurile să fie şi mai puţin credibile, agenta CIA duce o luptă solitară (şi câştigă) împotriva colegilor şi a şefilor reuşind prin şantaj şi o atitudine permanent agresivă să-i convingă că a găsit soluţia.

În Lincoln întâlnim un al treilea caz, mai interesant, în care personajul din film ajunge să înghită personalitatea istorică şi chiar întreaga epocă. Abraham Lincoln, aşa cum îl joacă Daniel Day-Lewis, pare mai degrabă un supererou, oricând gata să dea o replică memorabilă şi mereu pătruns de importanţa misiunii sale, de al cărei succes nu se îndoieşte nici un moment. Nu punem la socoteală momentele în care superpreşedintele pare în impas, în care pare că îşi adună gândurile nesigur, sau caută cuvintele pentru a convinge pe cineva de cauza dreaptă - proiectul lui nu e niciodată într-un pericol real pentru că, Lincoln în acest film nu este om, ci o reflexie a propriei legende, o statuie ambulantă adusă la viaţă de un mers afectat şi o voce nazală. Asta nu ar fi o problemă dacă filmul ar renunţa la pretenţia de frescă istorică. Ori Steven Spielberg nu face acest lucru: el nu pune în scenă o istorie alternativă demonstrabil contrafactuală (cum face Tarantino atunci când omoară în masă toată conducerea nazistă), ci operează cu licenţă poetică în zonele în care istoriografia e ceţoasă, lacunară, asigurându-şi un alibi care să-l menţină în zona filmului istoric documentat (poate cineva spune cu certitudine că nu aşa suna vocea lui Lincoln?). Măcar dacă regizorul s-ar fi oprit în această zona de istorie posibilă, probabilă şi verosimilă - un exemplu clar este relaţia dintre Thaddeus Stevens şi servitoarea de culoare, documentată în mărturii de epocă, dar nedemonstrată. Odată furnizată informaţia însă, Spielberg plusează cu o doză ireală de Hollywood pentru a contura personaje cât mai simpatice pentru public: republicanul radical îi duce amantei hârtia oficială care consemnează interzicerea sclaviei, proaspăt semnată de Congres. Întâmplarea este demonstrabil falsă şi, ceea ce este mai rău pentru un film de ficţiune, neplauzibilă.

Hollywood câştigă, şi nu ar trebui să ne mire dacă peste ceva timp, noua voce a lui Abraham Lincoln nu va căpăta un statut cvasi-oficial, aşa cum s-a întâmplat şi cu precedenta voce (gravă şi baritonală) care servise drept canon pentru atâtea ecranizări.