Un spectacol ca o slujbă - Îngropaţi-mă pe după plintă

Ca să înţelegeţi despre ce tip de spectacol de teatru vorbim şi ce tip de experienţă aţi putea avea văzându-l, ar trebui să vorbesc despre catharsis, despre empatie, despre convenţie, mecanismul scenei turnante, fulgi de nea, lumini, cum să ai 55 de ani şi să joci un copil de 9 ani (Marian Râlea), despre candoare, realism, adaptări (piesa de teatru este o adaptare a regizorului după o nuvelă-roman de Pavel Sanaev), monştri sacri ai teatrului (Mariana Mihuţ), ironie, iubire şi alte lucruri mai mult sau mai puţin tehnice şi specifice unei cronici de teatru. Însă eu nu am să fac asta. Am să expun relaţia unui om cu un spectacol şi concluziile aferente, aşa cum n-am crezut niciodată că un spectacol poate să pătrundă în viaţa cuiva.
 
Acum doi ani, în iulie, mai exact, am fugit din micul meu oraş în marele Bucureşti, singură, cu un ghiozdan, dormind pe la cunoscuţi şi visând teatru şi alte defulări adolescentine. Cu câteva luni înainte, cineva îmi povestise despre Plintă..., ca despre revelaţia teatrului românesc, pusă nu în cuvinte atât de mari, dar într-un patos pe măsură şi, drept mărturie, şiroaie de lacrimi. Nu mai ţineam minte multe din informaţiile la care am dat din cap atunci, ştiam doar că ăla e un spectacol bun, care, inevitabil, te face să plângi şi că la final se întâmplă ceva foarte frumos pentru că... aah, mă abţin. Dar, cumva, voiam să-mi demonstrez că nu e aşa. A priori. Cum adică să plângi la teatru? Păi ce, teatrul e de plâns?
 
Aşa că într-o seară, mă înfiinţez cu vreun sfert de oră înaintea începerii spectacolului la uşa Teatrului Bulandra, Sala Izvor, găsesc nişte cunoscuţi, studenţi, care mă iau sub aripa lor protectoare, garantând pentru intrarea mea subtilă în sală şi mă uit lung la toate doamnele îmbrăcate la patru ace care privesc sfidător către tenişii mei prăfuiţi şi tricoul meu cu urs panda. Mă simţeam deja ca o paria. Intru în sală, studenţii fug către locurile libere, pescuindu-le pe cele din mijloc. Mă ţin după coada lor. Mă aşez lângă ei. Doi dintre ei sunt deconspiraţi, locurile lor sunt luate de un cuplu simandicos care se aşează lângă mine şi pfiuuu! spectacolul începe. Sunt singură, în tricou, pantaloni scurţi şi tenişi, la teatru, printre necunoscuţi, părinţii mei nu ştiu că am plecat de acasă, iar singurul lucru de făcut e să privesc în faţă. Până aici, e ipoteza cu ceva istorie personală.
 
Salt în timp. După jumătate de oră, în mintea mea arogantă încă îmi spun "Nu mă impresionează, nu plâng", când aud primul suspin în sală, în apropiere. Până atunci se râsese. Ceva mai târziu, povestea era mult prea savuroasă ca să nu mă prindă. Iar la replica "Mama era sărbătoarea, bunica era viaţa..." simt primele lacrimi pe obraji, după ce de mult renunţasem la sfidarea emoţiilor. Lacrimile au tot curs, curat, lin, ca o descătuşare, printre zâmbete şi râsete. Am dăruit şerveţele doamnelor simandicoase de lângă mine, iar dumnealor mi-au zâmbit cald, cu ochii umezi, speriaţi de influenţa rimelului. Publicul aştepta momentele de muzică sau pe cele mai zgomotoase ca să suspine şi ca să sufle nasurile, uşor, subtil, ca un freamăt care să nu deranjeze pe nimeni. La pauză, toată lumea zâmbea, se spunea "mulţumesc" şi "te rog" cu o frecvenţă uluitoare, iar oamenii te priveau în ochi şi tăceau într-un fel anume. Şi atunci mi-am dat seama că tocmai asistasem la un ritual. La o purificare. La o slujbă. E imposibil să vezi ceva aşa frumos şi să nu fii mai bun. Da, la teatru poţi să plângi şi e atât de bine! Ca la biserică.
 
Pe lângă faptul că am asistat la un spectacol zdruncinant de bine realizat şi jucat, am încetat să mai judec oamenii din jur sau să mă cred judecată şi nu m-am mai simţit singură. Iar, la final, chiar e frumos pentru că... ah, o să vedeţi.
 
L-am revăzut după doar trei zile, pentru că deja le spusesem unor prieteni despre spectacol şi îi trăsesem de mânecă să vină cu mine, din nou. Am stat lângă ei, nu am mai plâns la fel de mult, în schimb am văzut şi am înţeles lucruri pe care nu le văzusem prima dată, am râs mai mult, am apreciat mai mult momentele tehnice şi m-am convins că e un spectacol bun.
 
Am plecat acasă şi doi ani de zile am povestit oamenilor despre el, spunându-le că dacă ajung în Bucureşti şi nu merg să-l vadă, degeaba sunt acolo (şi că, da, ţine vreo patru ore, dar nici nu-ţi dai seama când trec). Cât am stat departe de spectacol, m-am tot rugat să fie actorii sănătoşi, să nu se întâmple nimic cu decorul, să nu se certe regizorul cu nimeni, ca să-l mai pot vedea o dată când ajung la facultate. Rugăciunile mi-au fost ascultate. Sâmbătă, 2 februarie 2013, am păşit singură, deja studentă, cu o răceală cumplită şi dor de casă, în aceeaşi Sală Izvor a Teatrului Bulandra la Plintă..., ca la o slujbă şi am aşteptat să fiu vindecată. Spectatorii erau la fel de buni unii cu ceilalţi la pauză, numărul replicilor preferate a crescut (pe unele le şi uitasem, mi le-am amintit), iar lacrimile au fost şi ele acolo. Dacă mă întreabă cineva, e despre iubire, în cel mai tragic şi mai poetic mod cu putinţă. E un fenomen să joci un spectacol bine, dar e un fenomen şi mai mare să menţii un spectacol. De aceea, am încredere să-l recomand în continuare.
 
Dar, ca să ştiţi, i s-a cam dus vestea. De ceva timp se joacă cu casa închisă cu vreo două săptămâni înainte de reprezentaţie (următoarea va fi pe 16 februarie 2013). Merită să încercaţi. Eu o să mă rog, oricum, să se mai joace...
 
P.S.: Ce-am făcut eu a fost să merg pe efect şi nu pe cauză, în acest proces de persuasiune. Cred cu tărie că oricât aş descrie acest spectacol, totul piere la faţa locului. Aşa că am încercat să vă conving cu poveşti de înainte şi după spectacol. Sper să meargă.

Distribuţie:
Saşa Saveliev, un băieţel de 9 ani: Marian Râlea
Bunica: Mariana Mihuţ
Bunicul: Claudiu Stănescu
Mama: Andreea Bibiri
Tolea, piticul vampir: Vlad Oancea
Leoşa, vecinul: Valentin Popescu
Tonea, asistenta: Profira Serafim
Alte personaje: Taisia Orjehovschi /Sorin Flutur /Vladimir Purdel /Andrei Huţuleac
Regia: Yuri Kordonsky
Scenografia: Nina Brumuşilă
Light design: John Carr
Muzică şi sound design: George Marcu