Şi, dacă privesc puţin în urmă, pot spune că Teatrul "Bulandra" a avut întotdeauna un suflu special dat de mari actori precum: Clody Bertola, Ileana Predescu, Gina Patrichi, Mariana Mihuţ, Forry Eterle, Toma Caragiu, Victor Rebengiuc, Petrică Gheorghiu şi de spectacolele care au rămas în istoria teatrului românesc, cum ar fi: Furtuna de William Shakespeare şi Cum vă place de William Shakespeare, regizate de Liviu Ciulei sau Revizorul de Gogol, pus în scenă de Lucian Pintilie, singurul spectacol care, după trei reprezentaţii, a fost interzis de cenzura comunistă, printr-un comunicat de presă în Scânteia. Aici a existat o şcoală de teatru, bazată pe seriozitate şi dăruire faţă de meserie, aici au montat regizori preocupaţi de lucrul cu actorul, care s-au străduit, pe cât posibil, să le pună acestora în valoare toate calităţile artistice.
În acest mediu teatral cu tradiţie a venit, în anul 2001, şi regizorul ucrainean Yuriy Kordonskiy, pentru a monta Unchiul Vanea de A.P. Cehov. S-a pliat perfect pe atmosfera de aici, poate pentru că provenea de la marea şcoală a lui Lev Dodin, bazată pe aceleaşi principii: căutarea adevărului scenic, lucrul cu actorul, seriozitatea şi dăruirea faţă de meserie. De atunci, a tot revenit cu plăcere şi a montat Căsătoria de Gogol, Crimă şi pedeapsă de Dostoievski şi Sorry de Alexandr Galin, spectacole care au viaţă lungă cu succese de public.
După patru ani de absenţă, Yuriy Kordonskiy s-a întors din nou la Teatrul "Bulandra" pentru a pune în scenă piesa Îngropaţi-mă pe după plintă, o dramatizare pe care a făcut-o după romanul cu acelaşi nume de Pavel Sanaev, dramatizare tradusă de Maşa Dinescu. O propunere îndrăzneaţă gândită în mod special pentru Mariana Mihuţ cu care regizorul are o relaţie profesională aparte.
Necunoscut până acum în România, Pavel Sanaev a absolvit, în anul 1992, Institutul Cinematografic de Stat "Serghei Gherasimov", Facultatea de Scenografie; este actor, regizor de film, traducător, scenarist şi scriitor. În Rusia a devenit celebru după publicarea, în anul 2003, a romanului Îngropaţi-mă pe după plintă la Editura MK-Periodika. Iar acum, critica îl plasează între primii zece scriitori contemporani ai Rusiei.
În fapt, istoria romanului Îngropaţi-mă pe după plintă a început în anul 1996, când a fost publicat pentru prima oară, în revista Oktiabri primind, în acelaşi an, premiul publicaţiei pentru cel mai bun debut. A circulat câţiva ani în acest format, şi treptat, a devenit "foarte cunoscut într-un cerc restrâns de prieteni". Era citit la biblioteci şi se bucura de o popularitate din ce în ce mai mare. În tot acest timp, a fost ignorat cu desăvârşire de marile edituri ruseşti. În anul 2002, a fost remarcat de către Igor Kleh care pregătea în acel moment, împreună cu Editura MK-Periodika, o nouă colecţie. Astfel, în 2003, Îngropaţi-mă pe după plintă a apărut pe piaţa literară rusă şi în câteva luni, în ciuda lipsei de promovare, a devenit un bestseller. În anul 2007, romanul a fost reeditat de una dintre marile edituri ruseşti Astreli şi, din acel moment, a început adevăratul succes.
Plasând acţiunea în anii '80, atunci când Rusia se confrunta cu marea criză economică, romanul lui Sanaev este povestea unei familii obişnuite, privită acum prin ochii unui tânăr scriitor. Revenirea, după mulţi ani, în casa unde şi-a petrecut cei mai importanţi ani ai copilăriei, îl face pe acesta să se întoarcă spre acea perioadă din viaţă, având detaşarea celui care a înţeles experienţele prin care a trecut. Dramatizarea lui Yuriy Kordonskiy extrage din roman povestea lui Saşa şi a anilor petrecuţi în casa bunicii sale, lăsând deoparte analiza pe care Sanaev o face perioadei anilor '80, păstrată aici doar ca simplu context. Astfel, tema principală se concentrează în jurul relaţiilor general umane care se dezvoltă într-o familie şi a lipsei de comunicare ce apare de multe ori între membrii acesteia.
Îl găsim, deci, pe Saşa, acum în vârstă de treizeci şi doi de ani, în casa copilăriei sale. În timp ce el începe să se întoarcă în amintire, scena se umple cu mobile vechi şi scorojite, două frigidere vechi, ziare, borcane cu murături, o măsuţă cu scaune ponosite, o canapea ruptă, un pat imens, un dulap scrijelit... Elementele de decor sunt aduse în scenă de câte un personaj îmbrăcat în negru, pogorât parcă din mitologia rusă, acel Domovoi, spirit prezent în fiecare casă. Şi iată că, treptat, pe măsură ce povestea se derulează, decorul copilăriei lui Saşa (scenografia este semnată de Nina Brumuşilă) prinde contur. Adunate laolaltă, obiectele construiesc imaginea unei case obişnuite din epocă, ce închide în ea o lume. Acea lume a copilăriei multora dintre noi populată de mii de obiecte nefolositoare, o lume văzută prin ochii copilului de nouă ani... Pentru ca, la final, după ce istoria a fost spusă, totul să dispară la fel de miraculos cum a apărut.
Marian Râlea, interpretul lui Saşa, dă tonul poveştii. El interpretează un personaj cu două vârste, Saşa, copilul de nouă ani şi Saşa, scriitorul de treizeci şi doi de ani. Un minunat copil mare şi un adult care a căpătat înţelepciunea celui trecut prin viaţă, această trecere de la o vârstă la alta făcându-se lin şi firesc. Pentru că o vede extrem de rar (Bunica a hotărât că Saşa trebuie crescut de ea şi nu de Mama), pentru Saşa venirea Mamei este o imensă bucurie, la fel cum întoarcerea Bunicului din delegaţie îl bucură pentru că ştie că va primi cadouri. Pe Bunica o iubeşte, dar de reacţiile ei extreme se teme, pentru că ştie că ea nu se poate controla. Între aceşti piloni se construieşte universul lui Saşa, unul care, prin ochii săi de copil, are sclipiri de frumuseţe.
De fapt, Bunica şi Mama sunt cele mai importante persoane din viaţa lui Saşa. Pentru a scăpa, evadează într-o lume imaginară, unde cele două femei nu se ceartă, în care se poate juca liniştit cu toate micile cadouri primite de la Mama, pe când ea este alături şi îl ţine în braţe tot timpul. Un singur lucru umbreşte lumea lui feerică: teama de o iminentă moarte care ar putea să îl ia de lângă cei dragi şi să-l ducă departe, într-un cimitir rece şi umed. Saşa, însă, găseşte soluţia salvatoare: o va ruga pe Bunica să îl înmormânteze acasă la Mama, "pe după plintă" (o licenţă poetică sugestivă pentru jocul "de-a ascunselea" al copilăriei). Aşa ar putea să o privească mereu şi nu s-ar mai simţi singur. Totul se rezumă la această înduioşătoare dorinţă a lui, pe care o repetă chiar şi în momentul de maximă fericire, atunci când este, în sfârşit, alături de Mama.
Dorinţa lui Saşa de a fi aproape de Mama este alimentată de aşteptarea continuă. Tânjeşte să fie cu ea, dar când aceasta îl fură din casa Bunicii, universul său se dărâmă... Farmecul aşteptării dispăruse. "Bunica era viaţa mea, iar mama - o fericire rară. Mama nu mă putea lua la ea, fericirea nu putea deveni viaţă, şi viaţa nu i-ar fi permis niciodată fericirii să-şi impună regulile." Ca şi în cazul celorlalţi, adevărul trăirilor lui Saşa este relativ, este construit în funcţie de lucrurile pe care le poate avea şi de cele care îi sunt refuzate.
Deşi acţiunea este aceeaşi, povestea fiecăruia dintre personaje pare complet alta. Ele îşi trăiesc dramele sau bucuriile diferit, iar fiecare eveniment sau întâmplare le afectează cu totul altfel viaţa. Au traume pe care le duc cu ei în viaţă. Aşa cum Saşa are nevoie de apropierea Mamei, Bunica îşi doreşte să aibă alături un suflet care să o înţeleagă, Bunicul vrea să scape de sentimentul de vinovăţie, iar Mama să se desprindă din cătuşele familiei sale. Toţi au propria istorie de viaţă şi propriul adevăr, chiar dacă trăiesc alături. Greşesc unii faţă de ceilalţi, dar, în acelaşi timp, fiecare are justificare pentru faptele sale. Iar între toate aceste istorii de viaţă, personajul cel mai complex este Bunica, aflată, pentru spectator, la limita dintre compasiune şi dezaprobare.
Interpretată de Mariana Mihuţ, Bunica este o apariţie puternică, chiar dacă măcinată şi urmărită de neîmpliniri. Asemeni Eumenidelor din tragedia greacă, ea blestemă şi iar blestemă. O face când este vorba de soţul său, de fiică şi chiar de "lumina ochilor ei", Saşa. Ca şi Hecuba, îşi plânge fiul mort, pe Olea, şi îi învinuieşte pe toţi cei din jur pentru neşansa vieţii ei. Şi totuşi, actriţa face din acest personaj, la prima vedere antipatic, o bunică cu umor, supărată pe soartă, dar care îşi iubeşte până la disperare nepotul. Este o iubire bolnăvicioasă, este sensul ei de a trăi, ca şi cum toată nevoia de o viaţă se revarsă asupra lui Saşa.
Acest rol îi pune în valoare Marianei Mihuţ sensibilitatea, forţa, acel subtil joc de-a râsu-plânsu. Blestemele rostite sunt mai puţin apăsătoare, pentru că pe fiecare îl înăbuşă şi îl anulează cu o palmă peste gură, iar scenele de gelozie faţă de fiică sau momentele de isterie faţă de Bunic vin, de fapt, din nevoia ei imensă de căldură sufletească, de a primi dragoste din partea lor, de a se apropia de ei şi de a comunica. Stările ei sunt fluctuante, între nebunie şi duioşie, astfel încât nu ştii care latură este mai puternică sau mai periculoasă. Trecerile de la una la alta se fac pe nesimţite, ceea ce reuşeşte să îi surprindă şi să îi sperie pe cei din jur.
Fără să vrea, Bunica ajunge să abuzeze în mod repetat de un copil de nouă ani fără apărare, de un soţ care nu are unde să se ducă şi de o fiică care îşi vrea fiul înapoi. Iar noi înclinăm să fim de partea ei. O facem pentru că Yuriy Kordonskiy şi Mariana Mihuţ au imaginat un personaj profund uman, o femeie cu nevoi, neîmpliniri şi răzvrătiri. Durerea revărsată în monologul de final, când sărută uşa fiicei sale şi o imploră să o lase să intre înăuntru, este atât de puternică, încât imediat empatizăm definitiv cu ea.
Într-un moment de tăcere, magistral din punct de vedere actoricesc, simţim cum durerea îi devine aproape insuportabilă, în timp ce îşi priveşte nepotul care se joacă fericit cu mama sa. Vedem cum fiecare zâmbet al lui, fiecare întrebare şi fiecare manifestare a bucuriei îi intră ca un pumnal în inimă. Pe ea niciodată nu o va privi cu acei ochi minunaţi! Totul este pentru Mama, iar Bunica, ca în toată viaţa ei, va trebui să se mulţumească doar cu firimituri.
George Banu nota undeva că "marii actori nu joacă, ci sunt. La ei ceea ce seduce este ipostaza umană mai mult decât metamorfozele scenice. Când le-am uitat rolurile, de ea ne amintim. Fiinţa întâi, apoi arta. Acesta este adevărul ultim, ecou nestins." Cu siguranţă ne vom aminti de Mariana Mihuţ în Îngropaţi-mă pe după plintă, aşa cum ne-o amintim în Furtuna de William Shakespeare sau în Copilul îngropat de Sam Shepard.
Pe lângă Mariana Mihuţ şi Marian Râlea, care sunt pilonii în jurul cărora se construieşte spectacolul, Claudiu Stănescu, Bunicul, realizează un personaj frust şi chinuit de remuşcări. Este remarcabilă scena în care, deşi el are o criză de inimă, Bunica continuă să îl bombardeze cu reproşuri culminând cu vărsarea unui borcan de murături peste el. Bunicul încasează, până la auto-anulare, fiecare replică a ei şi se ridică, învins, purtând parcă pe umeri toată greutatea acestei lumi.
Alături de cei trei, Andreea Bibiri, Marius Florea Vizante, Valentin Popescu şi Profira Serafim întregesc echipa spectacolului Îngropaţi-mă pe după plintă. Cu toţii formează un întreg care dă culoare reprezentaţiei. Căci, Îngropaţi-mă pe după plintă, imaginat de Yuriy Kordonskiy, intră în categoria marilor spectacole de echipă. Este o montare în care primează adevărul, viaţa, lucru din ce în ce mai rar pe scenele bucureştene, în acest moment. Este un spectacol care atinge corzile cele mai sensibile ale fiecăruia, emoţionând. Iar la final, după ce Bunica îşi dă duhul la uşa fiicei sale, scena se dezgoleşte de tot ce a însemnat mobilă, de tot ceea ce a făcut parte din trecut, ca şi cum ne-am goli mintea de tot ce a fost urât şi vom începe să privim cu speranţă spre viitor. Din ceruri coboară, peste spectator, fulgi imenşi de zăpadă, care spală toată durerea şi mizeria de până atunci. Iar din toate colţurile scenei apar personajele cărora le-au crescut aripi de îngeri şi umplu golul lăsat de toate cele întâmplate. Doar Bunica nu are aripi. Pe ea "o leagănă îngerii în scrânciob"...
Sigur că, asemenea oricărei producţii, Îngropaţi-mă pe după plintă are şi unele imperfecţiuni, date în special de lungimile nejustificate ale dramatizării, dar important este că cel care petrece trei ore alături de Saşa, Bunica, Bunicul, Mama, nu va pleca indiferent, ci plin de emoţie şi, de ce nu, de întrebări legate de propria viaţă. Felul de a face teatru al lui Kordonskiy este unul necesar. Din păcate, un gen de care mulţi dintre regizorii români au uitat, pierduţi fiind în efervescenţa efectelor speciale şi a căutării de noi forme, de multe ori fără sens.
Teatrul Bulandra, Sala Izvor
Îngropaţi-mă pe după plintă
Dramatizare de Yuriy Kordonskiy după romanul omonim de Pavel Sanaev
Traducerea: Maşa Dinescu
Regia: Yuriy Kordonskiy
Scenografia: Nina Brumuşilă
Light design: John Carr
Muzică şi sound design: George Marcu
Cu: Marian Râlea, Mariana Mihuţ, Claudiu Stănescu, Andreea Bibiri, Marius Florea Vizante, Valentin Popescu, Profira Serafim, Taisia Orjehovschi, Sorin Flutur, Vladimir Purdel, Andrei Huţuleac