Şi în Amour sînt secvenţe în care personajele iau decizii şocante, filmul e sufocant prin situaţiile pe care trebuie să le înfrunte personajele şi prin deschiderile către realitate pe care le oferă. Însă, în acest caz, secvenţele acestea nu construiesc o terapie de şoc pentru conştiinţa privitorului (cum se întîmplă în Der siebente Kontinent, în Benny's Video sau în Funny Games), ci deschid posibilitatea înţelegerii faptului că - prin intermediul corpului care decade - oamenii ajung să se întîlnească, să fie egali, dincolo de condiţionările economice particulare, dincolo de apartenenţa la o anumită clasă socială.
Filmul deschide această poartă blîndă către cunoaşterea condiţiei umane şi reuşeşte să istorisească remarcabil acele detalii care fac înţeleasă, tragică şi, totuşi, senină (paradox ce rezultă atunci cînd raţiunii îi sînt clare cauzele suferinţei, dar nu mai e nimic de făcut), o situaţie de tipul celei prezente pe ecran.
Amour e un film elocvent pentru sesizarea artistică pe care o făcea Walter Benjamin în Originea operei de artă în epoca reproducerii tehnice. Apariţia fotografiei şi a cinematografului modifică posibilităţile percepţiei umane. Obiectivele aparatelor de fotografiat şi de filmat oferă ochiului uman detalii la care acesta din urmă nu are acces direct în realitate. Tocmai fiindcă poziţia obiectivului poate fi schimbată pentru a obţine noi şi noi unghiuri de vedere asupra unei situaţii şi fiindcă observarea acestor unghiuri prin mijlocirea aparatelor foto-video oferă conştiinţei răgazul de a contempla realitatea într-un mod imposibil de obţinut în timpul acţiunii directe. Trăite direct, anumite întîmplări pot fi insuportabile, dezarmante, chinuitoare, istovitoare - atrofia corporală şi psihică, de exemplu. Însă odată încadrate coerent într-un exerciţiu cinematografic, aceste situaţii devin subiectul unei meditaţii al cărei rezultat nu va mai fi şocul (chiar dacă în cadrul meditaţiei sînt situaţii şocante). Şocul va fi depăşit prin înţelegerea uman-ului existent în locurile respective, exact aşa cum Sisif îşi înţelege condiţia: diferenţa e că Sisif trebuie să lupte pentru a-şi afirma demnitatea, pe cînd în istoria propusă de Haneke demnitatea şi dragostea generează alte decizii.
Una dintre secvenţele cheie ale filmului - pentru ceea ce înseamnă, în cazul acestui autor, intertextul şi modalitatea de a-şi chestiona şi nuanţa propunerile trecute - e cea în care Georges o confruntă pe tînăra îngrijitoare proaspăt angajată. În filmele lui Haneke de pînă acum, critica spiritului burghez e nelipsită. Secvenţa respectivă funcţionează ca un amendament la viziunea politică pe care Haneke o reliefează în filmele sale anterioare. Oricît de mult am pune sub semnul întrebării societatea rezultată din împărtăşirea valorilor burgheze, un lucru e greu de refuzat celor care au produs-o: că gesturile acestora emană civilizaţie şi corectitudine şi că au în spate o bază umană şi intelectuală solidă. Sigur, aristocraţii vremurilor trecute rareori sînt burghezii sau mic-burghezii de astăzi, tocmai de aceea cred că secvenţa respectivă doar nuanţează poziţia hanekeniană obişnuită.
Dialogul autorului german cu filmele sale anterioare e vizibil şi prin intermediul prenumelor personajelor de aici. Georges, Anne, Eva - repetă prenumele membrilor familiei din Der siebente Kontinent. Cei doi soţi din Funny Games au aceleaşi prenume. Eva e pianistă şi e intepretată de aceeaşi actriţă care joacă rolul principal în La pianiste. Deosebit e şi dialogul omagial pe care Haneke îl poartă cu Lynch (visul lui Georges) sau cu Bergman (spaţiul din interiorul apartamentului celor doi soţi, spaţiu cu statură de personaj în Amour).
Ca exerciţiu de forţă auctorială în relaţie cu spectatorul, Amour e cel mai modest film al lui Haneke. Poate că de aici provine şi tremurul pe care îl transmite pelicula, capacitatea acesteia de a sensibiliza spectatorul - din faptul că limbajul cinematografic nu e folosit pentru a monta capcane conştiinţei acestuia, ci pentru a restitui acel inefabil pe care îl găsim în iubire şi în suferinţă. Diadema florală pe care Georges i-o pregăteşte soţiei sale, singurătatea instalată treptat în apartamentul celor doi şi felul în care arta deja surprinde lipsa, singurătatea, tăcerea (montajul în care sînt enumerate tablourile deja prezente în apartament). Totul trăit cu o emoţie puternică, una care niciodată nu devine spectacol.