Intim - Amour

Finalmente, Amour capată aerul unei opere de tip observaţional cu deschidere dublă: spre cîteva şabloane tipice peliculei econome (de pildă, tendinţa asimilării timpului filmic de către cel real - cu aferentele planuri secvenţă şi lipsa montajului exterior) şi spre utilizarea unor fracturi temporale (salturi "imaginativ-ambientale", menite să funcţioneze ca alternative dramaturgice la disciplina gestionării poveştii propriu-zise a filmului). Şi cum nu e Haneke cineastul care să-şi rezume scenariul doar la o cinematografiere convenţională, de data aceasta amploarea sunetului propagat de imagini face conexiuni relevante în receptarea sensibilităţii dramei.

Asistăm, pe tot parcursul filmului, la o folosire matematică a instrumentelor cinematografice pe care Haneke şi le pune la dispoziţie: de la voci şi zgomote proliferate uneori în afara cadrului (de mare însemnătate în disponibilitatea captării emoţiilor produse de naraţiune) la un decupaj inspirat (care conferă scenelor esenţiale realitatea rutinei), pînă la interceptarea de către poveste a elementelor simbolice şi onirice - în fine, utilizarea unor scurte infuzii stilistice aplicate liniaritaţii poveştii, realismul lui Haneke găseşte spaţiu şi pentru două scurte exerciţii de suspans.

Dar dincolo de orice tentaţie a recursului la teorie, Amour este o privire într-un univers intim, o străpungere a carcasei în interiorul căreia se află un spaţiu foarte personal, o descriere amănunţită a motivaţiilor psihologice ale personajelor (şi ale oamenilor) justificîndu-le deciziile. Raporturile şi comportamentele dintre personajele principale (schimbate doar de natura împrejurărilor) se deschid şi se închid într-un flux covîrşitor al unor vieţi aflate spre sfîrşit. Lumea compusă de autor pătrunde şi se supune unei realitaţi poate brutale, unde intimitatea este chemată să se fixeze pe ecran.