În primul cadru-secvenţă al filmului - un exerciţiu de virtuozitate pentru regizor şi directorul său de imagine, operatorul de origine iraniană Darius Khondji, avînd rolul de cîrlig narativ -, o echipă de poliţişti şi pompieri pătrunde cu forţa într-un apartament spaţios, ordonat şi elegant, pentru a găsi, pe patul din dormitor, cadavrul unei bătrîne, împodobit şi înmiresmat cu flori. În secvenţa următoare (ce rimează cu finalul din Caché, un alt film memorabil al cineastului austriac), filmată din punctul de vedere al unui observator aflat pe o scenă (aceasta nu apare pe ecran), urmărim publicul unui recital de pian (care debutează cu un Impromptu de Schubert), pe măsură ce luminile se sting şi muzica se revarsă magic în sală (cea de concerte şi, totodată, cea de cinema). Dintre numeroasele persoane care alcătuiesc audienţa, atenţia ne este atrasă involuntar asupra unui cuplu vîrstnic din primele rînduri. Ea ascultă fascinată (după cum vom afla ulterior, interpretul îi fusese elev), pe cînd el pare în egală măsură interesat de ceea ce se întîmplă pe scenă şi de partenera din stînga sa. Apoi piesa se continuă, nondiegetic, în timp ce, după concert, bătrîneii îl felicită pe pianist şi, satisfăcuţi, se îndreaptă spre casă cu autobuzul, şi amuţeşte atunci cînd cei doi intră în apartamentul lor parizian (acelaşi din prima secvenţă). Din discuţia lor aflăm că locuinţa tocmai le fusese spartă de nişte amatori (amănunt aparent banal, dar la Haneke nici un detaliu nu este irelevant).
Tot restul filmului, autorul nu ne mai scoate din acest apartament, un microcosmos care devine - aşa cum observa Mihai Brezeanu pe blogul Daily Acting, într-un text preluat pe LiterNet.ro - al treilea personaj principal din Amour. E şi normal, căci povestea de dragoste dintre soţii Georges şi Anne Laurent este indisolubil legată de spaţiul în care cei doi profesori de muzică, acum octogenari, şi-au trăit împreună cea mai mare parte a vieţii, spaţiu care le reflectă cultura şi rafinamentul, gusturile şi preferinţele. Din film nu aflăm prea multe despre trecutul familiei Laurent (de ce Anne îi spune lui Georges - mai în glumă, mai în serios - că uneori este un monstru, dar unul drăguţ, de ce fiica lor Eva - şi ea muziciană, care, cînd nu este în turneu, trăieşte la Londra, împreună cu partenerul ei britanic şi cu cei doi copii ai săi - păstrează faţă de părinţii săi o anumită răceală, răbufnind uneori în cinism etc.), căci Haneke este mult mai interesat să urmărească şi să analizeze, pas cu pas, "devenirea întru nefiinţă" a bătrînei doamnei (operaţia ei, menită a-i debloca artera carotidă, eşuează şi este urmată de paralizia părţii drepte a corpului, apoi de toate simptomele degradării fizice şi psihice ce prevestesc sfîrşitul).
La Cristi Puiu, murirea era cercetată pe parcursul unei singure nopţi. La Michael Haneke, ea este observată, putem bănui, timp de mai multe săptămîni. La Puiu, singurul reazem al muribundului (un văduv izolat de restul familiei) era o femeie cunoscută chiar în noaptea fatidică (asistenta pe ambulanţă). La Haneke, condamnata este mai fericită (dacă se poate spune asta), deoarece îşi trăieşte moartea alături de bărbatul lîngă care îşi trăise şi viaţa. Puiu era interesat şi de cei care se intersectau cu Dante Remus Lăzărescu şi Mioara Avram (de la vecini la medici). Haneke alege să nu ne prezinte operaţia şi atacul cerebral (de altfel, mediul medical nu există pe ecran) şi să se concentreze asupra efectelor şi consecinţelor acestora, asupra lui Anne şi asupra comportamentului lui Georges faţă de ea. Ceea ce îi uneşte pe cei doi cineaşti este căldura nedisimulată cu care îşi privesc eroii, în pofida slăbiciunilor pe care aceştia le dovedesc. O căldură destul de surprinzătoare la Haneke, ale cărui filme anterioare se remarcaseră şi printr-o critică, deseori acidă, a burgheziei autosuficiente. Sînt perfect de acord cu Cristina Zaharia, care, în cronica sa de pe Port.ro, observă că Amour este "cel mai uman, mai uman şi înţelegător cu personajele sale" dintre filmele cineastului austriac. Chiar dacă mai are şi cîteva note discordante (cum ar fi episodica infirmieră imigrantă), Amour este o simfonie a dragostei şi a morţii meşteşugită, profundă şi tulburătoare.