Să ne oprim, însă, la filmul care face obiectul acestei cronici. Lincoln prezintă ultimele patru luni din viaţa celui de-al şaisprezecelea preşedinte american (la puţin timp după ce fusese reales în funcţie) şi pune accentul pe eforturile sale constante de a trece prin Camera Reprezentanţilor - la zece luni după ce fusese adoptat de Senat - al 13-lea Amendament al Constituţiei, prin care este abolită sclavia, şi astfel de a pune capăt, după patru ani, Războiului Civil în care îşi pierduseră viaţa peste 600.000 de soldaţi din ambele tabere. Este un film politic, înainte de toate, care ne dovedeşte din nou că, aşa cum o aflaserăm încă de la Machiavelli, "politica nu are nici o legătură cu morala" şi "scopul scuză mijloacele". Numai că pentru protagonist - şi pentru aliaţii săi - scopul colectiv, binele naţiunii, primează în faţa interesului individual, ceea ce mult prea rar putem afirma despre politicienii contemporani.
Prin Lincoln, regele Midas al "Cetăţii filmului" (Steven Spielberg pe numele său) a recurs la un subiect despre care avea certitudinea că îi va atinge la coarda sensibilă pe compatrioţii săi, inclusiv pe membrii Academiei Americane de Arte şi Ştiinţe Cinematografice. Şi ce alt regizor ar fi reuşit să-şi folosească la fel de eficient arta şi ştiinţa cinematografică, care nu i se pot nega lui Spielberg, pentru a aborda acest subiect cum se cuvine, fără excese gratuite şi fără a face spectacol doar de dragul spectacolului? Lincoln din film nu este idealizat, nu este ireproşabil, este însă un om politic - cu charismă, talent oratoric şi convingeri ferme - care, refuzînd să se lase doborît de numeroasele adversităţi (pe care le are de înfruntat chiar şi în sînul familiei sale), luptă pînă la capăt pentru lucrurile în care crede. Iar problema sclaviei - şi, implicit, cea a egalităţii între oameni - nu reprezintă aici, cum scriam acum două săptămîni cu referire la Django Unchained al lui Quentin Tarantino, doar un pretext pentru desfăşurarea epică (acolo însoţită, normal, de valuri de sînge), ci axul central al dezbaterii etico-economico-politice pe care se bazează acţiunile şi motivaţiile personajelor din Lincoln. Scenele de luptă cu mulţi figuranţi sînt reduse la maximum, iar efectele speciale nu sînt menite să rivalizeze cu cele din superproducţiile anterioare ale lui Spielberg (comparaţi, de pildă, debutul cu lupta indistinctă din mlaştină şi secvenţa, şocantă prin hiperrealismul ei, a Debarcării din Normandia cu care se deschidea Saving Private Ryan). Iar asasinatul din Teatrul Ford este ţinut "în culise" (nici Timur Bekmambetov nu îl includea, probabil din acelaşi motiv: ar fi făcut notă discordantă faţă de restul filmului), ceea ce nu înseamnă că Spielberg nu reuşeşte să menţină suspansul la cote înalte pînă la final.
Lincoln are multe alte atuuri, dar primul dintre acestea este interpretarea lui Daniel Day-Lewis. Actorul de origine britanică a obţinut de la regizorul-producător un an pentru a-şi pregăti rolul, iar rezultatul a meritat cu prisosinţă aşteptarea. Sînt convins că mult timp de-acum înainte, cînd vom încerca să ni-l imaginăm pe Abraham Lincoln, ne vom gîndi la Daniel Day-Lewis, la mersul său săltat, ca pe arcuri, la umerii săi aplecaţi, de Atlas, la privirea sa blîndă, dar totodată hotărîtă şi pătrunzătoare, la glasul său cald, dar totodată puternic şi fermecător. Dintre cele 12 nominalizări la Oscaruri pe care le-a primit filmul, cel puţin una se va concretiza cu siguranţă: cea pentru Cel mai bun rol principal masculin.
Dintre ceilalţi interpreţi, Tommy Lee Jones (liderul facţiunii radicale a Partidului Republican şi, totodată, cel mai înfocat aboliţionist - din motive personale, pe care Spielberg ni le dezvăluie de abia spre final) şi Sally Field (soţia lui Lincoln, care-şi apără ca o leoaică primul fiu) ies lesne în evidenţă, graţie tiradelor care li se oferă (deloc surprinzător, amîndoi au fost nominalizaţi la Premiile Academiei Americane), dar şi David Strathairn (omul de încredere al preşedintelui, care trebuie să se asigure - prin căi mai mult sau mai puţin legale, dar pentru o cauză nobilă - că măcar două treimi dintre membrii Camerei vor vota pentru amendament) reuşeşte un rol memorabil. Şi nu pot să nu remarc superba imagine concepută de Janusz Kaminski, care colaborează cu Spielberg de vreo două decenii (primul film făcut împreună a fost Schindler's List). De această dată, imaginea se remarcă prin compoziţiile cu nuanţe de gri şi maro, precum şi printr-un ecleraj minimal, potrivit epocii prezentate.