Timp de două ore şi jumătate vedem un om care nu poate dormi fiindcă veghează la starea naţiunii, fiind obsedat de abolirea sclaviei. Un lider vizionar, care are însă şi bunăvoinţa de a asculta doleanţele soldaţilor de culoare, luptători în armata unionistă.
O formă de corectitudine politică care se aseamănă cu pietrificarea
Parafrazîndu-l pe Jonathan Rosenbaum, Spielberg adoptă o formă de corectitudine politică care se aseamănă adesea cu pietrificarea. Avem în faţă o statuie, iar o statuie nu poate fi decît venerabilă. Lincoln este întruchiparea perfecţiunii, deşi, ca să treacă amendamentul pentru abolirea sclaviei, acesta a trebuit să mintă pentru a obţine voturile în Congres. Nu mai vorbesc de faptul că există scriitori americani care susţin că Lincoln a fost mai degrabă de partea unionismului, decît de partea aboliţionismului. Sau de faptul că, pînă la urmă, abolirea formală a sclaviei a adus victoria Nordului în Războiul Civil prin eliminarea mizei, discriminarea şi prigoana populaţiei de culoare continuînd pînă la sfîrşitul secolului al XX-lea. Se omite de asemenea şi faptul că preşedintele nu părea să dea doi bani pe soarta femeilor şi modul în care erau acestea tratate la mijlocul secolului al XIX-lea în America. Confruntat însă cu fapte istorice şi aspecte contradictorii, Spielberg se mulţumeşte adesea să ne arate imagini cu preşedintele ţinînd discursuri triumfătoare în faţa Casei Albe şi steaguri red, white and blue fluturînd în vînt pe o muzică solemnă.
Regizorul american creează o imagine aproape religioasă a preşedintelui: un semizeu care întruchipează tot ceea ce este drept, numai bun pentru a strînge o grămadă de nominalizări la Oscar şi pentru a sparge box-office-ul, dar care nu se apropie de complexitatea şi de contradicţiile unui om în carne şi oase. Nimic din personajul interpretat de Daniel Day-Lewis nu aminteşte de umanitatea lui Oskar Schindler care, deşi era un profitor de pe urma războiului, a ales să salveze cîţiva evrei de la soarta care îi aştepta la Auschwitz.
Lipsa totală a umorului
Este adevărat că mitul a fost întotdeauna una dintre funcţiile vechi ale filmului, în special ale filmului hollywoodian. Este la fel de adevărat că Spielberg este într-un anumit sens chiar Hollywood-ul, cu tot ce are acesta mai bun, dar şi cu toate aspectele sale negative. Lincoln eşuează însă şi atunci cînd e vorba de entertainment pur, un capitol la care regizorii hollywoodieni erau neegalaţi. Segmentul extraordinar de plictisitor şi care ocupă cea mai mare parte a filmului ne arată lupta preşedintelui american preocupat să îi convingă pe aliaţii şi pe adversarii săi politici să voteze pentru amendamentul care avea să abolească sclavia. Urmează însă o succesiune de interioare prost luminate (probabil pentru a păstra autenticitatea epocii) în care preşedintele se ceartă cu politicienii antiaboliţionişti şi susţine cauza populaţiei de culoare care are darul să adoarmă publicul - ceea ce nu se întîmpla deloc în filme precum Schindler's List, de departe cel mai bun film al lui Spielberg.
Un alt aspect care m-a deranjat la Lincoln este faptul că filmul pare să fie total lipsit de umor. Aceasta se datorează tocmai idealizării excesive a personalităţii preşedintelui întreprinse de regizor. Spielberg tratează personajul cu o smerenie exagerată, neavînd curajul celui care rîde în biserică. Nimic din atitudinea lui nu aminteşte de umorul şi curajul unui Stanley Kubrick, atunci cînd acesta subminează idealismul imaginii soldatului american în Full Metal Jacket, sau de forţa critică şi poetică a unui film precum Apocalypse Now al lui Francis Ford Coppola.
În ceea ce mă priveşte, atribui valoare unui film istoric numai în măsura în care oferă o deconstrucţie a miturilor discursului istoric, un aşa-numit "amurg al idolilor" necesar în toate artele. Lincoln este exact opusul unui asemenea film. Nu mă îndoiesc însă de puterea de convingere şi de vandabilitatea lui. Probabil că Lincoln i-ar provoca spasme de mîndrie unui personaj ca George W. Bush.