La ora asta, probabil că sunt puţini în România cei care nu au auzit că
Poziţia copilului a luat
Ursul de Aur la Berlin. Toţi s-au entuziasmat. S-au grăbit să le spună prietenilor. Foarte mulţi au văzut şi discursul coproducătoarei filmului, doamna Ada Solomon. Şi ar vrea să vadă filmul.
Doar că, asemeni producătoarei, şi spectatorul român ar putea spune: "
I am much more used to be a fighter, than a winner". Pentru că e mult mai obişnuit să se lupte să vadă un film, decât să i se servească prompt într-o sală de cinema. Dacă România s-ar întinde doar cât Bucureştiul şi vreo două-trei oraşe festivaliere, am fi aranjaţi. Ghinionul sec face ca lucrurile să nu stea aşa. Pentru că patria e mare. Şi pentru că, nu-i aşa, nene Iancule, în anul de graţie 2013, sălile de cinema sunt sublime, dar lipsesc aproape cu desăvârşire. Acolo unde mai există o sală, iarna, spectatorul trebuie să-şi tempereze singur promoroaca ivită sub nări, suferinţă depăşită doar de cea a angajaţilor cinemaului. Şi se întreabă de ce, în sporadicele ocazii când prinde unul, filmul românesc nu e subtitrat, să poată înţelege ceva din dialogul ce pare că vine din celălalt capăt al galaxiei, cu distorsiunile corespunzătoare distanţei parcurse, nu din difuzoarele îndoielnice ale sălii. Iar asta, dacă nu cumva e băftosul locuitor al unui oraş oarecare al susnumitei patrii, ca să nu coborâm ştacheta la sate şi comune, din care a dispărut, la un loc cu durerea şi întristarea, orice urmă de peliculă cu imagini mişcătoare, plecând ele în loc cu verdeaţă, de bucurie că anii '90 au considerat sala de cinema un soi de asistat social şi au trimis-o direct în pensie.
"
I am honored" mai spune doamna Ada Solomon. Şi spectatorul e onorat. Că e contemporan cu Călin Peter Netzer, cu Luminiţa Gheorghiu, cu Ada Solomon. Cu Cristian Mungiu, Cristina Flutur şi Cosmina Stratan. Cu Florin Şerban şi Ada Condeescu. Cu Cristi Puiu şi Corneliu Porumboiu. Lista de onoraţi e foarte lungă. Cu toate astea, ca să le vadă filmele, spectatorul trebuie să lupte. Să se suie în maşină, tren, avion, până în primul oraş sau ţară unde rulează filmul. Dacă poate. Dacă nu, să-şi întrebe prietenii dacă nu cumva au DVD-ul. Sau altceva. Cum ar fi link-ul unui site din felul acela, nu-i poate spune numele. Sau dacă n-au vreo comoară. Adică o copie găsită accidental, prin golful piraţilor. Dacă nu cumva au auzit de vreun
screening prin vreo librărie, cofetărie, popicărie.
"
I think that the Romanian politicians should pay much more attention to the kind of ambassador the Romanian cinema is for our country". Ah, aici spectatorul nu mai are cuvinte. Orice e legat de politicieni îl lasă fără grai. Sigur, el ştie că politicienii români trăiesc pe altă planetă (şi aici spectatorul nu se poate abţine să nu se gândească la o anumită planetă), de unde nu se vede foarte bine mai nimic, cu atât mai puţin sălile de cinema, care oricum am stabilit că nu există. Ba nu, se aude dinspre planeta m..., avem săli de cinema la mall! Unde, vorba cântecului, mănânci, bei cafea şi mergi la film. Doar că se mai aude o voce, mult mai tare: "
We forget another dangerous censorship, that is the commercial censorship against art house cinema", spune tot Ada Solomon. Ce se mai poate strecura printre
blockbuster-urile americane? Filmul românesc? Filmul european? Filmul de artă? De ce să intre pe afiş? Nu vinde la fel de bine. Ce dacă gustul se educă? Educaţia nu e treaba mall-ului, el face
business.
Spectatorul a aflat că nu are prea multă greutate, e aproape imponderabil. Doar 0,40 din el stă pe capul unui locuitor. Şi se întreabă cum s-or descurca cei de alte naţii, care trebuie să care în spate un spectator întreg! Dar spectatorul e optimist. El crede în film, crede în cei care îl fac pentru el. "
I want to thank Călin for fighting this way to get to this result", mai spune Ada Solomon. Şi spectatorul vrea să le mulţumească. Pentru că au dus lucrul până acolo, pe scena de premiere a Berlinalei. Pentru că s-a putut bucura cu ei. Dar s-a bucurat şi pentru el: a aflat din nou că nu e singur în lupta lui pentru film.
