E târziu şi în acelaşi timp devreme să scrii despre
Poziţia copilului. Târziu, pentru că s-a scris deja foarte mult, devreme, pentru că se va mai scrie şi se va mai cerne. Până acum, dinspre loja cronicarilor cu sau fără papion de critic, a comentatorilor de profesie sau de ocazie chibiţară s-a auzit un cor predominant laudativ, deşi au mai stârnit auzul şi câteva vocalize sparte de mirarea că acest film a obţinut
Ursul de Aur. Şi e normal, pentru că în marea bucătărie a gustului pentru film nu sunt toţi amatori doar de lapte şi miere. Iar
Poziţia Copilului e plină de acrul şi amarul unei realităţi fruste şi triste, care rupe pachetul frumos ambalat al relaţiilor mamă-fiu pentru a scoate în aer mirosul putred al egoismului şi obsesiei maladive.
Literatura, filmul, viaţa abundă de faţetele inepuizabil de variate ale acestei partituri a femeii: rolul de mamă. Mama dedicată, mama suportivă, mama prietenă, mama de neînlocuit. Mama abuzivă, mama distructivă, mama sufocantă, posesivă. Mama distantă, mama neimplicată, mama indiferentă, mama care-şi abandonează copiii. Mama agresată în mai mult de un singur fel de tatăl ei sau de tatăl copiilor ei sau de nenumăraţii bărbaţi din calea ei. Mama copleşită de obligaţii, mama victimă a prejudecăţilor societăţii patriarhale, mama fracturată între carieră şi familie. Mama ignorată de copiii ei, agresată şi abandonată de toţi. Mama naturală sau adoptivă, mama unui număr halucinant de copii, mama matroană, mama copilului din soţului ei. Dacă începem lista asta în pragul serii, putem continua până mijesc zorii şi atunci o să ne oprim doar aşa, din solidaritate cu sfioşenia orientală a Sheherezadei. Un rezumat cinstit ar suna astfel: câte case, atâtea (figuri de) mame.
Casa filmului nostru e bogată şi se sprijină, ca o ciupercă, într-un singur picior: forţa de vulcan eruptiv a mamei. Atât de caldă încât te arde, atât de pregnantă încât tot orizontul e înghiţit sub umbra ei, atât de intens prezentă încât aerul pe care ţi-l lasă e irespirabil de fierbinte. Şi lava iubirii ei pârjoleşte tot ce întâlneşte, lăsând în urmă fumul şi scrumul unei obsesii născute, probabil, odată cu copilul ei. Sau, poate, cu mult înainte. Luminiţa Gheorghiu e Mama. Cu (puţine) bune şi cu (multe şi complicate) rele. Bogdan Dumitrache e Fiul prin a cărui adorare şi posedare maladivă ne trece şi ne strecoară Mama. Care e puternică, e arhitectă şi organizează spaţiul scenei sociale, profesionale şi domestice după planurile reci ale imaginaţiei ei egocentrice. Fiul e slab, ipohondru şi dă vagi semne de independenţă, semănând mai degrabă cu accese de isterie.
Florin Zamfirescu pare să fie soţul Mamei şi parcă ar fi şi tatăl cuiva, dar aduce izbitor cu un personaj care a nimerit fără voie în propria viaţă şi care, văzând ce a primit spre însoţire, nu ştie cum să evadeze mai subtil şi mai rapid spre teritorii mai puţin angoasante, totul sub o aparenţă de calm şi control. Ilinca Goia nu-i e nicidecum iubită Fiului, ci un fel de păpuşă gonflabilă cu suflare caldă, pe care Mama o (des)consideră de la un capăt la celălalt al filmului la fel de potrivită odorului ei pe cât poate fi o harpie unui Făt-Frumos.
Dar cadrul acesta se desfăşoară treptat, pentru că fondul problemei e culpa criminală în care s-a aruncat, cu viteza bolidului primit cadou de la (probabil) Mamă, băiatul frumos şi doctorand în chimie, cu trup de balerin virtuos. Cum
les nouveau riches par să provină în toate timpurile şi societăţile din aceeaşi matriţă, teribilismul şi iresponsabilitatea copilului de bani-gata nu pot culmina decât cu victime. Iar Mama-leoaică e, evident, datoare să uzeze de toate sforile, reţelele de relaţii sus-aşezate şi rezervele valutare din sertarele şifonierului pentru a-şi scăpa puiul din ghearele negre ale răspunderii penale.
Povestea e universală şi oareşcum repetată la fiecare câteva sute de case cu progenituri unice de sex masculin. Cum rareori se întâmplă să recunoască, astfel de mamă-de-băiat nu aduce pe lume un copil, ci îşi face unul pe care să-l modeleze după pofta inimii nealinate de relaţia cu tatăl vlăstarului. Şi, pretinzând că îl iubeşte ca pe ochii din cap, se adânceşte din ce în ce mai aprins şi mai neobosit în patologia unui incest obsesiv, bântuindu-l într-o cursă în care oricine se interpune între ea şi obiectul adoraţiei devine un obstacol viu care trebuie eliminat. E un joc defect, e o ruletă în care oricum ai sufla supra zarului, nimereşti mereu cifrele negre ale chinului perpetuu. Însă Mama e opacă la orice apel de însănătoşire a relaţiei cu cei din jur.
Filmul adună treptat toată tensiunea acestei relaţii univoce, pentru a o descărca cathartic la final, în cea de-a doua casă, total diferită de prima, aflată aproape la celălalt capăt al lanţului trofic, a familiei victimei. Casa mai săracă pierde tot un fiu, minor atât ca vârstă, cât şi ca importanţă în marele plan al Mamei. Doar că, în faţa suferinţei părinţilor, Mama îşi joacă ultima carte şi deşartă toate durerile şi spaimele ţinute până acum în cămaşa de forţă a orgoliului şi voinţei neclintite. Este fără îndoială cea mai puternică scenă din film şi, dacă până acum forţa rolului e ţinută în frâu, acesta e momentul în care se întâlnesc, în sfârşit, regia, imaginea, scenariul şi interpretarea. E punctul în care Luminiţa Gheorghiu ne dă lovitura de graţie, trimiţându-ne acasă într-o tăcere din care au fugit şi cuvintele şi gândurile.
Unul dintre punctele tari ale filmului, pe lângă povestea în sine, a cărei actualitate şi accesibilitate în înţelegere o fac mult mai atractivă publicului larg, în comparaţie cu producţii mai grele, cum pare a fi, de exemplu,
După Dealuri al lui Cristian Mungiu, e alegerea actorilor. Ilinca Goia şi Nataşa Raab se mulează perfect pe rol, chiar dacă printre replicile celei dintâi s-au strecurat stângăcii, mai ales în scena relatării relaţiei sexuale, care bruiază cursivitatea personajului. Vlad Ivanov e uşor prea perfect pentru rol şi la o a doua privire lasă senzaţia de tuşă groasă. Bucata lui de scenariu e singura direct moralizatoare: un Mefisto fără scrupule care-ţi indică din două vorbe şi o privire locul mărunt şi nesigur în care te afli, indiferent cât de sus şi de apărat te-ai considera. Bogdan Dumitrache dă nota de dezastru: fiul învins, nevrotic, atât de prins în tentaculele mângâietoare, dar iute devenite cătuşe ale mamei, băiatul care nu poate să se mai transforme în bărbat decât cu sforţări uriaşe de care nu eşti sigur că e capabil până la finalul filmului, când, în singura mişcare cu adevărat inteligentă a imaginii, îl vedem în oglinda retrovizoare, în sfârşit încercând.
Pe tot întinsul lui filmul vrea să dea impresia unei mărturii nefiltrate, de documentar. Camera e mereu în spatele personajului principal, pentru a crea senzaţia de realitate brută. Şi reuşeşte. Dar filmatul cu camera în mână nu e întotdeauna şi cel mai inspirat pentru igiena poveştii. N-ar fi stricat un minim calcul legat de viteza cu care camera baleiază de la un personaj la altul, ştergând practic ecranul cu privirea spectatorului, nevoit să se ţină cu amândouă mâinile de direcţia indicată, sau legat de impresia unei afectări pre-parkinsoniene pe care cameramanul reuşeşte să ţi-o sădească în moalele stomacului, dimpreună cu dorinţa bruscă de a te popri bine în scaun pentru a potoli răul de mare. În plus, lungile momente în care pe ecran nu se întâmplă nimic scad din intensitatea poveştii şi sapă deloc subtil compoziţia altfel fără reproş a Luminiţei Gheorghiu.
Efortul de a face film în România e, sper, bine cunoscut. Efortul de a face film de selecţie festivalieră e, din nou sper, bine înţeles. Câştigarea unui premiu internaţional de o asemenea speţă e, însă, altă istorie şi e în sine o istorie. Despre cât la sută din fasta întâmplare e talent, cât muncă, cât noroc se poate citi mult şi bine. Realitatea, cred, e că amestecul acesta explodează în surle şi confeti doar în circumstanţe care stau mult mai aproape de mister, decât de pregătire şi calcul. O astfel de explozie e
Poziţia copilului.
