Acest portret de genitrix, realizat de Netzer cu ajutorul unei mari actriţe şi al unui mare scriitor (co-scenaristul Răzvan Rădulescu), e apt să inspire "oroare sacră" - oroare în care se amestecă (pe lîngă milă) recunoaşterea a ceva arhetipal, a ceva ce ţine de memoria colectivă a speciei. În acelaşi timp, e un portret foarte bine fixat în particularităţile unui anumit mediu social: upper-middle class-ul bucureştean al zilelor noastre, cu nevrozele şi cutumele specifice, inclusiv cutuma de a-şi discuta îndelung nevrozele - "relationship talk" în ideea de "self-help". (Tribul ăsta absorbit de el însuşi n-are aproape nimic în comun cu cel din care făcea parte copilul ucis.) În trecut, unii dintre intelectualii afiliaţi Noii Stîngi au văzut bourgeois-itate autocomplezentă în unele dintre filmele în care a fost implicat Răzvan Rădulescu (în special Marţi, după Crăciun şi Felicia, înainte de toate). E vorba, de fapt, despre o perspectivă antropologizantă care numai autocomplezentă nu e.
După cum specula Cristian Tudor Popescu (confirmat şi de Netzer într-un interviu de la Berlinală: "Am pornit de la relaţia dintre mine şi propria mea mamă."), portretul nu e unul bazat preponderent pe noţiuni generice - pe idei luate de-a gata din cărţi şi din alte filme - despre maternitatea posesivă. E ceea ce-l ridică mult deasupra portretelor centrale din filmele precedente ale lui Netzer: Maria (2003), un film despre o prostituată-sfîntă, nu transcendea caracterul abstract-livresc al noţiunii respective, după cum nici figura pensionarului ca victimă socială din Medalia de onoare (2009) nu transcendea neorealismul second-hand (decît pentru a cădea în disneyficare de tip Grumpy Old Men - pensionarul ca animăluţ drăgălaş-hachiţos). Totuşi, filmul e uşor de încadrat într-un gen: e ce-ar fi soap opera dacă ar beneficia (mai des) de aportul unor inteligenţe dramaturgice de mîna întîi. Apropo de opera, punctul culminant al filmului e (ca şi în Felicia, înainte de toate) o mare "arie" de-a protagonistei (a cărei profesiune e scenografia şi printre prietenele căreia se numără o soprană). Stilul regizoral al lui Netzer e o specie de vérité, dar una mai comună decît speciile cultivate predilect în cadrul Noului Realism Românesc pornit de Cristi Puiu (în colaborare cu acelaşi Rădulescu). Mai exact, e vorba de specia Vinterberg-Festen - cu numeroase prim-planuri şi tăieturi de montaj, plus zoom-uri şi jump-cut-uri -, îndeajuns de accesibilă (şi de banalizată în ultimii 20 de ani) încît să fi fost adoptată de Hollywood pentru filme de acţiune (Greengrass, Bigelow). Din tot filmul nu-mi amintesc decît de un singur cadru (unul ce creează un releu de priviri incluzînd geamul din spate al unei maşini şi oglinda ei retrovizoare) care, prin felul în care e gîndit, să adauge ceva substanţial la jocul actorilor implicaţi în el.
În ceea ce priveşte casting-ul, Netzer tinde să meargă la sigur, pe soluţii deja verificate: cel mai bun exemplu îl constituie Vlad Ivanov în rolul unui posibil şantajist - actorul îl combină pe domnul Bebe din 4, 3, 2 cu comandantul Anghelache din Poliţist, adjectiv, nemaiadăugînd decît o pipă şi o freză linsă -, iar cea mai mare excepţie o constituie parţialul contre-emploi al Luminiţei Gheorghiu în rolul principal. Dar, inclusiv din aceste motive, Poziţia copilului e unul dintre cele mai accesibile filme ale Noului Realism Românesc. Are un subiect la care publicul de cinema (un public middle-class) se poate raporta cu uşurinţă, are o protagonistă-locomotivă cu emoţii primadonice şi expuse vederii, iar focalizarea sa pe personaje şi pe acţiune nu e tulburată de vreo preocupare deosebită pentru modul de a privi cinematografic, pentru utilizarea duratelor reale sau pentru alte probleme dragi realiştilor radicali.