Cu acest film, Marian Crişan, duce realismul Noului Cinema Românesc un pic mai departe. Felia de viaţă oferită publicului de Rocker, pe lângă că e ternă, monotonă şi lungă (ca toate feliile de viaţă), prezintă toate aceste calităţi chiar şi prin raportarea la ea însăşi: "Am încercat să fac un film care să nu aibă o structură narativă convenţională, cu răsturnări de situaţii, cu surprize." (Marian Crişan intervievat de Ana Maria Sandu pentru Dilema Veche). Aici regizorul spune de fapt o jumătate de adevăr sau, un adevăr întreg, dar pe care îl înţelegi ca atare doar după ce filmul se termină. Într-adevăr Rocker nu are asemenea răsturnări de situaţie dar le anticipează în mod consistent şi le dozează ştiinţific pentru a ţine spectatorul în priză: furtul schiurilor, umbra ameninţătoare a maşinii de poliţie, conflictul dintre tată şi fiu care pare că escaladează, crizele fiului care nu duc nicăieri, întâlnirea cu dealer-ii, aparenta moarte a bateristului urmată (odată ce această posibilitate e eliminată) de iminenta moarte a bateristului în urma refuzului serviciului de ambulanţă de a interveni, momentul în care tatăl pare că în sfârşit o să clacheze sub toate problemele insurmontabile etc. În acelaşi timp, toate aceste evenimente sunt puse în scenă şi pentru a ţine personajul principal în priză, pentru a îl stimula şi a-l face să ne dezvăluie noi faţete. Toate aceste întâmplări îi oferă tatălui muniţie sentimentală, dar nu atât de puternică încât să rănească pe cineva cu ea. Singurul lucru ireparabil din toată povestea, singurul fir epic care e închis conform cu principiile unei naraţiuni clasice, e relaţia sentimentală a tatălui.
Rocker ne oferă deci, o felie de viaţă aleatorie nu acea felie de viaţă relevantă pentru destinul personajului urmărit, nu o poveste ci o suită de întâmplări cotidiene. Un fel mai pur de realism, care macină din convenţia cinematografică prezentă chiar şi la filmele noului val: prezenţa întâmplătoare a camerei într-un loc în care, până la urmă se va întâmpla ceva. Este mai plauzibilă prezenţa întâmplătoare a camerei într-un loc în care, până la urmă nu se va întâmpla nimic.
Filmul reuşeşte această performanţă printr-o inversare a structurilor narative. Filmul începe de fapt cu sfârşitul poveştii lui Victor, rockerul de 50 de ani care îşi injectează băiatul cu heroină (ceea ce urmează nu mai este poveste ci un şir de întâmplări).
Momentul de instabilitate, conflictul care generează scenariul, chiar şi în filmele realiste, este depăşit. În mod paradoxal, ceea ce vedem pe ecran - un tată fură pentru a face rost de bani ca să îi cumpere băiatului droguri - nu este un moment de instabilitate, un ferment care declanşează acţiunea, ci o stare de normalitate, chiar dacă deviantă. Ne putem imagina momentul iniţial de instabilitate, în care tatăl descoperă adicţia fiului. Tatăl luptă să-şi salveze fiului şi după tot felul de aventuri acceptă cel mai bun rezultat posibil: injectarea cu acordul părinţilor, pactul pe care fiul îl şi acuză la un moment dat ("m-am săturat de programul ăsta..."). Dacă filmul ar fi fost produs la Hollywood fiul şi-ar fi revenit şi ar fi devenit un rockstar celebru, un alt regizor din Noul Val probabil i-ar fi dat o supradoză. Marian Crişan îl pune într-o situaţie de echilibru (nu perfect, indiciile merg către o degradare lentă a situaţiei). E clar că lucrurile au stat mai rău, şi acum e chiar o îmbunătăţire şi o stabilizare a situaţiei. Filmul începe după acest moment, după ce rezoluţia a fost deja atinsă. Teoriile despre structuri narative insistă pe necesitatea ca protagonistul să nu dispară pur şi simplu odată cu îndeplinirea sau eşecul proiectului său de viaţă. Eroul se pensionează, iese din peisaj şi nu mai prezintă interes pentru că lupta lui a fost dată. Rocker exact asta pare că ne prezintă, ce face eroul după ce nu mai este erou, după ce-şi îndeplineşte proiectul (proiectul tatălui este de a controla adicţia fiului şi de a o face în acest fel, mai puţin periculoasă).
Regizorul acţionează în mod similar şi din punct de vedere al intensităţii nucleelor narative: începutul cu această divulgare a relaţiei dintre cei doi, mai ales scena în care vedem pentru prima oară cum tatăl pregăteşte drogul şi apoi îl injectează, este un climax (scena este banală pentru cei doi dar pentru spectator este un vârf emoţional), care nu va fi egalat de nici unul din evenimentele care urmează. Există acel impact înşelător al pseudorăsturnărilor de situaţie, dar cum situaţiile nu se adeveresc, impactul dispare - pentru personajele implicate cel mai important moment rămâne acela în care tatăl se implică activ în adicţia fiului.
Există indicii care, retrospectiv, confirmă situaţia incrementală în care se află personajele, fără şanse de a suferi modificări în absenţa unui eveniment exterior (din cele enunţate mai sus ca false răsturnări de situaţie). Impresia generală e că tatăl e la cheremul fiului, fiul îl ameninţă că poate să-şi facă rost şi singur de droguri. Cu toate astea există un eveniment care ne arată un alt raport de putere între ei: fiul cere insistent "păpica", ameninţă, izbeşte, înjură, umileşte dar atunci când taică-său îi zice să "ia mâna de pe geacă" (unde sunt drogurile) fiul se dovedeşte foarte ascultător. Este clar un echilibru acceptat de ambele părţi. Un alt moment indicativ este cel în care tatăl îşi face rugăciunea de seară. Disperarea bărbatului, care nu mai aşteaptă nimic bun decât de la divinitate, ne spune în acelaşi timp şi că a ajuns la concluzia că e peste puterile lui şi a acceptat situaţia. Aceeaşi acceptare reiese şi din prima discuţie mai tensionată în care vedem că tatăl nu e atât de umil pe cât pare: "Ţi-am zis că poţi să fii cum vrei tu: pacifist, anarhist... Da` lasa-mă şi pe mine să trăiesc!" la care fiul îi răspunde "Eu nu te las să trăieşti? Tu nu mă laşi să trăiesc". De fapt, fiecare are nevoie de celălalt. Pactul este cât se poate de formal şi nici unul nu va face ceva să-l pună în pericol (o discuţie separată este cât de verosimil poate fi un drogat în sevraj care ascultă de tăticu' şi acceptă doza la ore fixe).
Marian Crişan nu pune în scenă tot acest eşafodaj doar pentru a exersa o formă neconvenţională de naraţiune ci pentru a se apropia de fondul a ceva ce Noul Val foloseşte mai mult ca element de formă. Regizorul încearcă să transforme stilul observaţional în scopul observaţional: "Filmul e o interpretare a unei lumi pe care am cercetat-o şi am încercat să o înţeleg. Un fel de explorare a unui personaj atipic poate pentru filmul românesc." E drept că regizorul pune în scenă, aruncă personajul în situaţii diverse, dar numai cu scopul de a-l dezvălui. Fiecare nou nucleu narativ, fiecare din acele aparente răsturnări de situaţie, ne arată de fapt, ceva despre personaj: că e altruist, că e un tată pentru toată lumea, că a fost un idol pentru fiu-său şi prietenii lui în timp ce creşteau, că a rămas încremenit în proiect (vezi reproşul adresat şoferului, dar de fapt unei societăţi întregi: "V-a învăţat Iliescu să omorâţi oameni!"). Toate aceste situaţii ne arată ceva ce există deja acolo, şi nu sunt puse pentru a-l face pe protagonist să reuşească sau să eşueze în proiectul său, şi acest lucru aduce acest film foarte aproape de esenţa filmului documentar. Marian Crişan acţionează în contradicţie cu recomandările celei mai vechi teorii a scenariului. În Poetica, Aristotel vorbeşte despre faptul că o tragedie (textul dramatic) trebuie să arate acţiunile (ce face) şi nu caracterul sau pasiunile (cum este) unui personaj sau altul (caracterul sau pasiunile sunt deduse din acţiuni, dar acţiunile sunt importante, pentru că ele hotărăsc fericirea sau nefericirea personajului). În Rocker, regizorul foloseşte acţiuni care nu aduc nici fericirea nici nefericirea, doar păstrarea unui status quo (putem deduce că tatăl e nefericit, dar are el vreun motiv să creadă că poate accede la fericire, sau la o nefericire mai mică?), acţiuni care urmăresc de fapt cum este personajul (Marian Crişan în acelaşi interviu "E greu de filmat ce e în sufletul omului"). Există o excepţie, menţionată deja, relaţia lui Victor cu Laura (Ofelia Popii), dar regizorul are abilitatea de a marginaliza eşecul relaţiei tocmai pentru a nu schimba nimic din echilibrul personajului pe care vrea să îl surprindă (acţiunea însăşi de a observa modifică până la urmă particularităţile a ceea ce este de observat). Observaţionalul lui Crişan nu urmăreşte să surprindă schimbarea ci încremenirea.
Iar pentru a face cu adevărat observaţie, pentru a determina cum ar arăta un personaj în situaţia dată (ca potenţialitate, pentru că până la urmă acest personaj poate la fel de bine să nu existe niciodată), regizorul trebuie să construiască organic, să nu depindă de textul scris ci de textul jucat, adică de spectacol, adică de actor. Pentru Rocker, într-o mai mare măsură ca pentru nici un alt film românesc, putem spune că personajul principal îl face actorul. Testul care ne dă măsura modului în care actorul reuşeşte să dea consistenţă personajului este analiza comparată a înjurăturilor din scenariu şi din film. Rocker este probabil filmul românesc în care se înjură cel mai mult, atât de mult încât, dacă cineva ar citi doar scenariul, ar concluziona foarte uşor că e o scriitură foarte slabă din care inevitabil va ieşi un film prost (în acest moment cititorul e rugat să recitească prima propoziţie a acestui text).