Un bărbat fură o pereche de schiuri pe care încearcă apoi să o vândă stând la pândă şi abordând insistent trecătorii. Aflăm apoi că trăieşte în Oradea, că este văduv, are o slujbă oarecare, dar este de meserie tatăl unui tânăr dependent de droguri, membru al unei formaţii rock. Aflăm şi că îi cumpără drogurile, i le administrează strict, după un program stabilit, cunoscut şi exersat; îi negociază şi plăteşte datoriile, îi spală hainele, îi susţine arta emoţional, financiar şi practic. Are o relaţie călâie cu o femeie care are şi ea un băieţel. Aşteaptă doar să fie lăsat să trăiască, aşa cum susţine într-un moment de răbufnire, adică să fie acceptat de prietenii fiului său şi integrat în grupul lor rockcore, cu repetiţii de subsol, concerte obscure şi sindrofii de profil. Ceea ce se şi întâmplă - este primit în spaţiul lor, dar marginal, pentru că este doar tolerat, nu asimilat.
Nu este clarificat nici o clipă care este startul acestei situaţii, care sunt motivele din spatele alegerilor, pentru că nu este necesar. Regizorul îşi centrează filmul pe personaj şi îşi face un scop (şi reuşeşte) din a arăta cum motivaţiile din spatele unui personaj sunt mai puţin relevante; preferă să îi construiască o lume solidă şi să îi ofere o conjunctură - doar în acest sens filmul exploatează o parte a culturii muzicii rock sau a lumii interlope, cât pentru a-i face personajului o anamneză. Citându-l din nou pe Marian Crişan, acesta susţine că nu a vrut să facă un film care "să respecte vreo reţetă dramatică, în trei acte, cu răsturnări de situaţie la minut şi un punct culminant revelator". Alege să contrazică o parte din teoriile clasice de scenaristică, care susţin că eroul şi structura narativă sunt interconectate, ba chiar tind să încline balanţa în favoarea structurii narative şi a conflictului, care ar declanşa, de fapt, alegerile şi traiectoria eroului în conformitate cu adevărata sa natură. Desigur, în Rocker există conflict; există, mai degrabă momente de pusee înăbuşite - păsuirea pentru plata datoriilor, pierderea maşinii, supradoza, drumul spre concert - care sunt toate de intensitate şi durată moderată şi consecventă, adică pornesc dintr-un anumit punct, cresc puţin, ca apoi să scadă şi să ajungă de unde au pornit. Şi urmează bisuri. Prin urmare, filmul nu are o pantă ascendentă care să culmineze cu vreun catharsis aristotelic, ceea ce îl distanţează nu numai de realismul practicat de alţi regizori români actuali, dar şi de propria sa mână regizorală pentru Morgen. Acolo, inevitabilul era vag, îndepărtat şi edulcorat, dar nu absent, ca în cazul de faţă; predilecţia pentru cotidian şi pentru mediul personajelor era evident de atunci - le vedem pregătindu-se de muncă, spălând vase, uitându-se la televizor, tăind lemne, curăţând cartofi. Şi o notă personală a sa este faptul că continuă să prefere un anumit tip de personaje: dacă în Morgen aveam clar de-a face cu o comunitate de oameni în esenţă blajini, în Rocker, deşi acest lucru nu poate fi totalmente posibil, pentru că circumstanţele sunt altele, personajele nu ajung la violenţă fizică sau verbală extremă; există o doză de agresivitate, câteva corzi întinse, dar personajele pot fi considerate într-un fel cumpătate, dar numai raportat la datele pe care le au (un bun exemplu este o secvenţă în care fiul îşi aşteaptă furios "păpica", esenţial fiind faptul că o aşteaptă).
În mod surprinzător, regizorul a fost criticat atât pentru urmarea unor reguli care favorizează succesivitatea, şi nu cauzalitatea, cât şi pentru felul în care a dirijat anumite momente, de pildă, delirul fiului, care nu ar fi suficient de verosimil - întrebarea firească care ar urma este says who? Cine şi cum decide cât de credibilă ar trebui să fie starea unui dependent în momentul în care îşi ia doza? Ar trebui să se rostogolească, să saliveze, să recite, sau doar două din trei? Există un sondaj, un studiu sociologic efectuat pe un eşantion din populaţie? În aceste situaţii nici măcar argumentul experienţei personale nu stă în picioare, deoarece nu poate fi aplicat general. Dar lăsând deoparte bombăneala cusurgiilor, Marian Crişan plusează şi îşi câştigă pentru a doua oară pariul tocmai pentru că ştie să practice această artă delicată a verosimilului - personajele sale par credibile, pentru că le cunoaşte, e lucid şi ştie cum să îmbine dramaturgia cu cotidianul personajelor, rezultând un film cursiv şi plăcut.