Intrăm treptat în viaţa rockerului Victor. Aflăm că este un muncitor de rând care locuieşte în Oradea cu fiul său, Dinte (Alin State), un băiat de douăzeci şi ceva de ani, dependent de droguri şi solist vocal al formaţiei underground rock Iguanele. Pasiunea pentru rock îi uneşte pe cei doi, Victor dedicându-şi o bună parte din timp agitându-se în folosul trupei băiatului său. De fapt, în afară de relaţia cu o tânără coafeză, întreaga existenţă a protagonistului este concentrată în folosul fiului, care în cea mai mare parte a timpului stă acasă şi compune muzică aşteptând ca tatăl său să-i aducă droguri. Mereu vulgar şi extrem de insensibil, Dinte obişnuieşte să se răstească din tot felul de nimicuri la Victor, care, cu o atitudine ieşit din comun de docilă, înghite de fiecare data în sec şi îşi vede mai departe de treabă. Dedicarea totală şi necondiţionată a tatălui pentru băiatul său poate fi interpretată ca a izvorî nu numai dintr-o dragoste parentală foarte puternică, dar şi dintr-o umilinţă asumată, poate în contul unor greşeli trecute.
Crişan este foarte zgârcit cu informaţiile ce privesc trecutul celor doi. Din dorinţa de a nu cuceri privitorul prin dramatisme facile, insistă să pună accent doar pe acţiunea la timpul prezent, forţând, astfel, privitorul să îşi raporteze judecata strict la povestea al cărei martor e, indiferent cât de contrariantă îi pare aceasta. Spectatorul trebuie să pună destul de mult de la el pentru a da sens filmului. Dacă în cazul filmelor fraţilor Dardenne, această metodă (în L'Enfant nu ştim nimic despre trecutul lui Bruno şi Sonia şi ce anume i-a determinat să ajungă nişte borfaşi; în Le gamin au vélo, nu înţelegem ataşamentul femeii faţă de orfanul Cyril care-i face numai probleme) beneficiază de un şir de suişuri şi de coborâşuri palpitante (gestul lui Bruno de a-şi vinde copilul cauzează o serie de încurcături ce-i pun viaţa şi libertatea în primejdie; orfanul Cyril intră în tot felul de încurcături, fiind la un moment dat foarte aproape de moarte), Crişan preferă mai degrabă să invite spectatorul la o aprofundare psihologică a personajelor prin intermediul unor fapte banale ce nu le marchează foarte puternic vieţile. Astfel, devine foarte greu să te raportezi la personajele prezentate, judecata acestora instituindu-se în mare parte pe impresii ce pot diferi foarte mult în funcţie de experienţa de viaţă şi intuiţia fiecăruia.
Omiterea unor detalii explicite despre trecutul personajelor devine un pic deranjantă atunci când începe să pară o scuză confortabilă pentru livrarea unor momente "ca de nicăieri". Ni se arată că Victor a cântat în trecut la chitară, dar de aici până la a-l pune să susţină un concert la baterie, fără ca înainte să-l fi văzut repetând măcar un pic, pare o decizie uşor impertinentă. De asemenea, grija de a nu pica într-un dramatism bombastic şi tezist atrage filmul într-o capcană. Prezentată ca un fapt banal de rutină ce nu aduce nimic în plus personajelor, scena în care Victor îi înjectează lui Dinte heroină între degetele de la picior pare doar senzaţionalistă.
Filmul pendulează între scene pline de consistenţă dramatică şi momente de cabotinism. Un moment din prima categorie este cel în care îl vedem pe Victor în prim-plan cu o expresie gravă, în timp ce în plan second - în unsharf, îl vedem pe Dinte dând cu pumnii în pereţi, ţopăind ca bezmeticul şi delirând din cauză că nu şi-a luat doza de droguri. Ecranul parcă vibrează sub presiunea încordării crescânde a lui Victor, care nici nu se poate uita în ochii fiului său de mâhnit ce e. La polul opus ca substanţă se află falsitatea discuţiilor în care se angajează membrii trupei Iguanele în sala de repetiţii. Adunarea mai multor subiecte de discuţii asociate de obicei cu tagma rockărească - ideologii politico-sociale, consumerism prostesc şi tot felul de fabulaţii cu tente filosofice - denotă o oarecare comoditate în conturarea personajelor secundare.