Poziţia copilului, al treilea lungmetraj regizat de Călin Peter Netzer (după Maria, din 2003, şi Medalia de onoare, din 2009, ambele selecţionate şi premiate în festivaluri notabile ale lumii), a redeschis accesul cineaştilor români în competiţia principală a Festivalului de clasa A de la Berlin, la exact două decenii de la Patul conjugal al lui Mircea Daneliuc. Mai mult, Poziţia copilului şi-a devansat cei 18 contracandidaţi (printre care filme de Steven Soderbergh, Gus Van Sant, Bruno Dumont, Ulrich Seidl, Jafar Panahi sau Hong Sang-soo), reuşind să ocupe locul întîi în palmaresul ediţiei a 63-a (7-17 februarie 2013) a unuia dintre cele mai importante festivaluri de film ale planetei, devenind totodată şi primul lungmetraj românesc care primeşte Ursul de Aur.
Astfel, după două triumfuri în competiţia berlineză rezervată filmelor scurte (Un cartuş de Kent şi un pachet de cafea al lui Cristi Puiu şi O zi bună de plajă al lui Bogdan Mustaţă fuseseră distinse cu Ursul de Aur pentru scurtmetraj în 2004 şi, respectiv, în 2008), Noul Cinema Românesc are acum la activ şi un Urs de Aur pentru lungmetraj. Trofeul i-a fost înmînat regizorului de către celebrul cineast chinez Wong Kar-wai, preşedintele juriului din 2013. Cu o zi înainte, filmul lui Călin Peter Netzer fusese recompensat şi cu Premiul FIPRESCI (acordat de către Federaţia Internaţională a Criticilor de Film), o altă premieră pentru o producţie cinematografică românească la Berlinală.
Poziţia copilului, al cărui scenariu este semnat de regizor şi de cel mai cunoscut scenarist român, Răzvan Rădulescu, are în centru relaţia dificilă ("cvasipatologică", după cum o denumea Călin Peter Netzer într-un interviu acordat site-ului Cineuropa) dintre o mamă (excelent interpretată de Luminiţa Gheorghiu, una dintre figurile familiare ale Noului Cinema Românesc - începînd cu primele două lungmetraje ale lui Cristi Puiu, Marfa şi banii şi Moartea domnului Lăzărescu - şi totodată unul dintre puţinii actori români care au colaborat cu Michael Haneke, printre cei mai apreciaţi regizori europeni ai momentului) şi fiul acesteia (un al doilea rol principal remarcabil pentru Bogdan Dumitrache, după cel de acum doi ani, din filmul lui Adrian Sitaru, Din dragoste cu cele mai bune intenţii). Se pare că Răzvan Rădulescu s-a specializat - şi ca scenarist, şi ca regizor - în asemenea subiecte: Felicia, înainte de toate (2009), scris şi regizat împreună cu Melissa de Raaf, Principii de viaţă (2010) de Constantin Popescu, precum şi filmul bulgăresc Adăpost (2010) de Dragomir Sholev se înscriu toate în acelaşi univers tematic. Totuşi, în acest caz, regizorul este responsabil de încărcătura biografică a filmului: Călin Peter Netzer mărturisea, în interviul amintit, că punctul de pornire al scenariului a fost relaţia sa cu propria mamă, care a fost apoi ficţionalizată.
Într-o seară friguroasă de primăvară, gonind pe autostradă cu 50 de kilometri peste limita legală de viteză, Barbu calcă un copil, care moare la puţin timp după accident. În mod normal, pe şoferul de 32 de ani îl aşteaptă între 3 şi 15 ani de închisoare. Numai că în acest moment intervine hotărît Cornelia, mama lui Barbu, care se face luntre şi punte, folosind căi nu tocmai legale (mituirea martorului, pentru a-şi schimba depoziţia, sau a părinţilor victimei, pentru a-şi retrage acuzaţiile), astfel încît unicul ei copil să nu fie acuzat de crimă şi închis.
Cornelia este părintele care refuză să accepte că fiul său a devenit un bărbat în toată firea şi păstrează o atitudine sufocant de protectoare faţă de el, ca şi cum Barbu ar fi rămas un copil neajutorat. Astfel, ea nu reuşeşte altceva decît să-l îndepărteze şi mai mult. În timp ce, călăuzită nu doar de sentimentul de dragoste maternă, ci şi de instinctul de autoconservare, nu-i oferă fiului posibilitatea de a-şi asuma responsabilitatea pentru propriile fapte, Cornelia respinge conştientizarea adevăratelor probleme ale familiei sale în derivă.
Un comportament pe care nu ne-am aştepta să-l întîlnim la o reprezentantă a clasei de mijloc autohtone (arhitect care îşi ornează rafturile bibliotecii cu romane nedesfăcute ale autorilor la modă, precum Herta Müller, şi care îşi etalează cu mîndrie cardurile de credit). Însă, în acelaşi interviu, Călin Peter Netzer afirma că, în opinia sa, acest comportament este mult mai puţin întîlnit în păturile sociale inferioare, la fel ca şi în societăţile occidentale, cum e cea germană (în timp ce, în ţările europene din fostul bloc comunist, atitudinea posesivă şi dominatoare a părinţilor faţă de copii este la ordinea zilei).
Poziţia copilului este o dramă psihologică pătrunzătoare şi tulburătoare (din care nu lipsesc, totuşi, momentele comice), filmată de operatorul Andrei Butică într-un stil apropiat de documentar. Titlul trimite la o poziţie de yoga exersată de protagonistă. Chiar dacă secvenţa respectivă nu a mai intrat în montajul final, Călin Peter Netzer nu a renunţat la titlul iniţial, care i s-a părut sugestiv pentru incapacitatea Corneliei de a-şi lăsa fiul liber şi pentru portretizarea lui Barbu ca o victimă a mamei sale (şi, am putea adăuga, pentru accidentul care oferă intriga poveştii de pe ecran). La un nivel secundar, vorbind - pe lîngă amoralitatea noii burghezii româneşti - despre traficul de influenţă şi corupţia din instituţiile care ar trebui să respecte şi să aplice legea, filmul ridică întrebări aupra unui întreg sistem socio-economic, în care adevărul şi dreptatea sînt de partea celor cu putere financiară şi / sau politică.
Poziţia copilului, distribuit de Parada Film, va avea premiera românească pe 8 martie 2013, ocazie cu care vom reveni cu o analiză.