Ca premisă a istoriei de pe ecran, exploatarea părinţilor de către copii e o idee bună. Încercarea de a portretiza viaţa de rocker, la fel, poate duce la ceva deosebit, mai ales cînd la mijloc e şi consumul de droguri. Şi, într-un final, abordarea unor subiecte de acest gen (rockeri, heroină, testarea limitelor umane) trasează o apropiere de marginal, de ceea ce este distant şi, astfel, Rocker - programatic măcar - se învecinează cu demersul anterior al lui Marian Crişan, Morgen.
Problemele apar, însă, în transformarea acestor premise în reprezentări operante. Ideile pe care filmul le susţine nu sînt rezultatul elaborării coerente de situaţii de viaţă - de exemplu, nicio clipă tatăl nu ia în calcul posibilitatea de a-şi interna fiul într-o clinică de dezintoxicare. Aceste idei sînt doar propte care să susţină un parcurs diegetic anemic, cu personaje unilaterale - fiul este un ipocrit, tatăl este un martir, dealerii de droguri par mai degrabă contrabandişti de echipamente sportive - între care se nasc neînţelegeri tratate superficial, incapabile să re-armonizeze credibil personajele sau să propună vreo soluţie deosebită din punct de vedere dramatic. În loc să urmărim pe ecran personaje solide, care se dezvoltă armonios în relaţie cu un mod de viaţă corespunzător staturii lor, filmul oferă o sumedenie de situaţii bizare, chestionabile din punct de vedere logic (date fiind circumstanţele sociale în care găsim personajele), situaţii care par mai degrabă rezultatul unei obligaţii asumate de autor: aceea de a arăta că relaţia cu drogurile va pune consumatorul în posturi umilitoare, dar muzica poate duce la o reconciliere salvatoare (una momentană, măcar, în frenezia rock, o frenezie care uneşte spiritele).
În prima secvenţă a filmului, Victor se află într-o staţiune montană din apropierea municipiului Oradea. Probabil la Stâna de Vale. Fură o pereche de schiuri pe care va încerca apoi să o vîndă (fără succes) cu 100 pînă la 250 de lei. E puţin bizar că alege să fure aceste schiuri avînd în vedere că furtul trebuie să îl fi costat în jur de 150 de lei - preţul benzinei pînă în staţiune şi înapoi. În secvenţa a doua Victor încearcă să vîndă schiurile într-o parcare subterană a unui mall. Locul nu e propice unei astfel de întreprinderi, parcările sînt mai degrabă locuri de încăierare, furturi sau crime, locuri din care vrei să pleci cît mai repede (locuri spre care te îndrepţi fiindcă vrei să porneşti undeva), astfel că e puţin probabil să doreşti să dai peste o persoană agasantă care încearcă să vîndă ceva. Şi ca umilinţa să fie evidentă, Victor insistă să propună schiurile potenţialilor clienţi pînă în clipa în care mai că ajunge să fie înjurat. În a treia secvenţă, Victor e acasă, înainte de culcare, invocă divinitatea şi o roagă să-l aducă pe fiul său pe calea cea dreaptă.
Aceste secvenţe trebuie să arate spectatorului faptul că Victor e un personaj disperat, dezorientat. Arată acest lucru, însă cu preţul artificializării peliculei. Pas cu pas, filmul va înfăţişa o serie de situaţii care să reprezinte cîte o faţă a umilinţei, rezultatul mizeriei în care se scaldă societatea în genere şi în care însăşi societatea îi menţine pe unii dintre cei care greşesc (apelînd la droguri). Astfel, ajungem să asistăm la un iureş de situaţii în care Victor e umilit: de dealerii de droguri care îl pun să înnebunească, să dea din cap ca rockerii, de fiul său care îi vinde maşina şi care îl exploatează la maxim (tati, păpica îi va cînta Dinte atunci cînd va rămîne fără combustibil), de prietena care îl doreşte mai mult pentru confortul de a nu merge acasă pe jos. Ca şi cînd toate acestea nu ar fi fost suficiente pentru a înţelege cum stă treaba cu umilinţa, Victor e pus să treacă printr-un gard, pe burtă, în zăpadă, pentru a-şi îndeplini munca de zilaş alături de un topograf.
La final, unul dintre prietenii lui Dinte amestecă drogurile cu alcoolul şi leşină în baie. Victor sună la serviciul de urgenţă, însă cei de acolo refuză să trimită o salvare (greu de crezut că aşa ceva s-ar putea întîmpla chiar şi într-o ţară de mîna a doua, cum e România), replica lui Victor fiind: "Ce, noi nu sîntem oameni?" Într-un film, dacă personajele sînt doar nişte obiecte, nimeni nu le mai recunoaşte calitatea de om şi reacţionează ca atare. Sau poate că e o replică adresată Occidentului (unul care e impresionat-oripilat de mizerie, anacronism şi deznădejde), o replică similară plăcuţei aşezate pe poarta de intrare în mănăstirea din După dealuri.