Cu această replică pe buze, mătuşa lui Barbu din Poziţia copilului, o doamnă sexagenară plină de bijouri, blănuri şi pile, teribil de corectat interpretată de Nataşa Raab, penetrează curtea sediului de Poliţie rurală ialomiţeană. La dreapta mătuşii, şade, încă tăcută, Cornelia, mama Barbu-ului (o Luminiţa Gheorghiu în forma de zile mari pe care o glorifică presa întreagă). Cele două doamne de la Capitală îşi fac astfel intrarea pe scena pe care vor încerca să reconstituie cât mai puţin fidel cu putinţă momentul când Barbu, accelerându-şi Audi-ul cât să depăşească un Merţan, a izbit şi ucis un puşti de 14 ani care traversa aiurea un drum naţional.
Pe drumul mistificării realităţii întru salvarea fiului, datorie, nu-i aşa, de onoare a oricărei familii (dacă vi se pare că vorbele acestea sunt ironice, întrebaţi-vă câţi dintre cunoscuţii voştri s-ar comporta în chestiunea accidentului altfel decât personajul Luminiţei Gheorghiu), mama doboară, ca pe nişte popice, personaj după personaj. Cad, pe rând, propriul ei soţ, propria ei menajeră, poliţistul, poliţista, medicul, asistenta, tatăl victimei. Cei mai mulţi pică pe bază de trafic de influenţă sau de mită. Pentru soţ, şpaga e inutilă. Sunt suficiente deceniile de obişnuinţă casnică în poziţia sub-papuc.
Există, însă, şi trei personaje pe care Cornelia nu reuşeşte să le învingă. În ordinea inversă a apariţiei şi implicării lor emoţionale, acestea sunt: mama victimei, prietena fiului şi un anume domn Dinu Laurenţiu.
În cea mai dură secvenţă a filmului, mama puştiului ce stă să fie îngropat îi prezintă omoloagei sale întru nativitate un telefon mobil. E cel de pe care băiatul de 14 ani a sunat-o pentru a-i spune că a terminat ziua de şcoală, că e bine şi că vine acasă. Personajul Luminiţei Gheorghiu se încovoaie decisiv sub duritatea loviturii.
În cea mai sofisticată secvenţă a filmului, prietena fiului, excelent jucată de Ilinca Goia, i se destăinuie mamei lui Barbu, punând-o la curent cu detalii dintre cele mai fierbinţi despre moravurile progeniturii. Dialogul celor două, melanj greu clasabil de săgeţi ironice, dezvăluiri incriminatoare şi puseuri de umanitate, e un fel de skandenberg cu final nedecis. Potenţiala noră punctează decisiv în ambianţa de final, atunci când are inteligenţă şi forţă de a fi prezentă fix cât e nevoie la cumplita întâlnire mamă-mamă anterior menţionată.
Prima înfrângere a mamei lui Barbu are loc cu ocazia întâlnirii cu domnul Dinu. Tuturor celor care au vorbit de latura diabolică a lui dom' Bebe din 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile, le recomand să vadă acest rol al lui Vlad Ivanov. În 5 minute de şezut la masă, la o cafea şi un amaretto, domnul Dinu emană mai multe atribute diavoleşti decât dom' Bebe în întreaga-i carieră.
Iniţial, întâlnirea e relativ echilibrată şi oarecum previzibilă. Domnul Dinu schiţează un şantaj, pronunţă o cifră, doamna Cornelia ripostează viguros, domnul Dinu pare că se repliază. Apoi, însă, virează în absurd. Face totul pe dos. În loc să primească mita, fie şi simbolică, aruncă bani pe masă. Cornelia e perplexă. Spectatorul, nu mai puţin. Cine e, de fapt, domnul Dinu Laurenţiu? Şi ce vrea el? Încearcă un mărunt joc de putere? E serios? Se joacă? La masă, cu sentimentele mamei? Pe şosea, cu teribilismele fiului? Face mişto de ei? Is he joking? Is he Joker-ing?
În spatele acestui mister, se joacă măreţia filmului.
PS1: Deşi astfel prezentat de către regizorul şi co-scenaristul Călin Peter Netzer si de către producătoarea Ada Solomon, filmul nu este despre relaţia mamă-fiu. Asta din simplul motiv că fiul, aşa cum este scris de Netzer şi de Răzvan Rădulescu, nu există. Barbu (jucat şters de Bogdan Dumitrache) e probabil primul personaj care nu-i iese defel admirabilului scriitor care este Răzvan Rădulescu. El, cel care a ştiut întotdeauna (până acum!) să aşeze deopotrivă lumină şi întuneric, forţă şi frică, pământ şi înalt, în oamenii pe care i-a născut pentru ecran, ne prezintă acum un tânăr în care se aglomerează defecte şi cam atât.
Cine poate să creadă ori să empatizeze cu un cetăţean spre 30 de ani, doctorand în chimie şi atât, posesor de una bucată apartament duplex într-un bloc bucureştean nou-nouţ (plătit, nu putem înţelege altceva din scenariu, de maman şi papa), care îşi abandonează în mâinile părinţilor viaţa atunci aceasta îl izbeşte mai rău (halucinant nu e atât că apelează la pilele, relaţiile, cunoştinţele familiale, cât faptul că decide să se mute la mami acasă pe parcursul şocului post-accident), pentru ca, brusc, din când în când, să înceapă să îşi bage şi să îşi scoată toate cele în şi din aceiaşi părinţi?
Rebeliunea aceasta, conflictul acesta violent, de o actualitate teribilă în ambianţa urbană a zilelor noastre, nu se bazează, în cazul Barbu-lui, pe nimic. Nu e nimic de care să te agăţi în personajul lui Bogdan Dumitrache. Şi ce e nimic, nimic rămâne.
PS2: Domnul Mititelu lucrează la prefectura Ialomiţa. Răspunde la telefoane, apoi formează numerele potrivite şi rezolvă problemele. La reţeaua dânsului sunt abonaţi câteva milioane bune de locuitori ai patriei noastre. În bună măsură, ei sunt fix acei oameni care tună şi fulgeră împotrivă filmelor ca cel de mai sus pentru că strică imaginea naţională.