Altele par a fi liniile de forţă ale scenariului lui Răzvan Rădulescu şi Călin Peter Netzer. Relaţia Corneliei cu banii, de pildă. Într-un miez de noapte strivit între două zile pline de griji, alergătură şi neprevăzut, într-un apartament duhnind de belşug şi singurătate, femeia trecută de 60 de ani se aşază la o masă de lemn de masiv pe care ordonează teancuri de bancnote. E vorba, desigur, de spăgile ce vor fi livrate întru revirginarea penală a fiului. Dar aşa cum e filmată de Netzer, cadrul e şi despre relaţia cvasi-erotică dintre personajul său principal şi bani. Abundent şi variat colorate, bancnotele strălucesc în impecabila lumină a luxosului stabiliment precum ar străluci contre-jour dârele de lumină prin apa de la ţărm de la mare, dacă, în loc de pelicule capabile să câştige Berlinala, Călin Netzer s-ar ocupa de producţii roz de serie B, eventual ecranizări după Sandra Brown.
Într-o altă secvenţă memorabilă, Cornelia îşi invită la dans soţul (Florin Zamfirescu). E petrecerea ei aniversară, găzduit de un restaurant intim, înţesat de prieteni şi cunoştinţe. Din boxe se aude Meravigliosa creatura. O versiune rock, cu ritm intens şi orchestraţie zgomotoasă, mult mai agresivă decât versiunea iniţială a hit-ului Giannei Nannini. Pe primele acorduri, cei doi dansează împreună. La momentul refrenului, sărbătorita se desprinde. Micul ring de dans, restaurantul întreg, seara, lumea sunt ale ei. Ea este centrul universului, the one and only, meravigliosa creatura. Omul care a reuşit în carieră, care a făcut avere, care se înconjoară de oameni importanţi, pentru care bătrâneţea nu există şi moartea n-a fost inventată.
Omul acesta îl întâlneşte, într-o cafenea de mall post-modernist, pe domnul Dinu Laurenţiu (Vlad Ivanov). Un domn spre 50 de ani, bogat, posesor de jună soţie blondă.
Cine e acest domn?
E cel care conducea automobilul de teren pe care se tot chinuia să îl depăşească automobilul de teren condus de fiul doamnei Cornelia în noaptea accidentului. După câteva zeci de kilometri de încercări eşuate, depăşirea a reuşit. "Eu aveam 110 şi am văzut copiii, că erau pe partea mea. Fiul dumneavoastră, în depăşire şi cu 140, n-avea cum să-i vadă". Aşa explică personajul lui Vlad Ivanov nefasta întâmplare. Şi nici un muşchi nu-i tresare. Nici o umbră de compasiune ori de regret pentru accidentul la care a fost martor sau poate chiar complice. Vrea doamna Cornelia ca el să-şi schimbe depoziţia? Sigur, nici o problemă. "Pot să spun că aveam 80. Sau, mai bine, 50, nu?".
Ce vrea dânsul în schimb? Păi, iniţial, după o scurtă şi competentă deducţie privind nivelul pedepsei pe care o riscă progenitura doamnei, vorbeşte de 80-100 de mii de euro, apoi schimbă brusc la un milion de lei vechi, sau poate doar trataţia, o cafea şi un amaretto, pentru ca, în final, să arunce el pe masă 100 de ron, mult peste valoarea consumaţiei, şi să plece.
Deci, cine e acest domn?
Îşi va schimba el depoziţia? De ce s-a jucat cu nervii doamnei? Dar cu cei ai fiului? E el oare un sadic? Un cinic justiţiar? E oare un personaj în carne şi oase? Sau o metaforă? E răul însuşi sau cel care scoate răul la suprafaţa? Iraţionalul însuşi sau cel care aduce iraţionalul din noi la lumină? Cel aşezat la răspântiile vieţii, indicându-ne drumul rău, sau îngerul care, chiar săvârşind răul, ne face să înţelegem fundătura spre care gonim cu 140, 110, 80 sau, mă rog, 50 la oră?