Un manierism născut şi nu făcut - Misha Katz şi Gabriel Adriano Schwabe

Un recent concert de stagiune al Filarmonicii "George Enescu" a readus în faţa orchestrei un dirijor cunoscut pentru minunile pe care le realizează cu acest ansamblu - Misha Katz şi un violoncelist german foarte tânăr - Gabriel Adriano Schwabe.

Prin felul lui de a fi şi de a dirija, Misha Katz nu te poate lăsa indiferent. Recunosc că sunt o persoană care apreciază prestaţiile artistice extrovertite, expansive, mai ales când ele se regăsesc şi în rezultatul sonor. Îl văd pentru a treia oară la Ateneu, iar fascinaţia primei întâlniri s-a stins. Totuşi, este evident şi acum că Misha Katz ştie să creeze pe scenă acea magie prin care orchestra Filarmonicii "George Enescu" reuşeşte să-şi depăşească limitele... psihologice şi să atingă clipe de artă pură.

Strălucitorul Preludiu la actul al III-lea din Lohengrin de Wagner a fost tălmăcit de Misha Katz într-o cheie luminoasă, ardentă, bucurându-se de forţa partidelor de alămuri (ca de obicei, de mare acurateţe). L-am recunoscut din prima clipă pe acelaşi Misha Katz ce ne privea din poza din programul de sală, cu aceeaşi uitătură pătrunzătoare care farmecă orchestra, cu aceleaşi gesturi care proiectează sonorităţile în toate direcţiile şi vor parcă să cuprindă simultan soarele şi luna. El nu se fereşte de o dinamică a extremelor, cu atât mai mult într-un program prin excelenţă romantic precum cel din prima parte a serii şi aceasta pentru că manierismul avîntat al lui Katz este pe deplin asumat, născut şi nu făcut.

Elev al lui Cătălin Ilea la Berlin (probabil că aşa se explică şi apariţia lui în programul Filarmonicii bucureştene), tânărul violoncelist german Gabriel Adriano Schwabe, în vârstă de 16 ani, vine (la scurt timp după pianista Alina Bercu, de 15 ani) să ne fascineze, de această dată cu Concertul pentru violoncel şi orchestră de Dvorak. Sigur că graţie postului de televiziune Mezzo venim în ultima vreme în contact cu noi şi tot mai noi contingente de tineri şi extrem de tineri solişti, care în ciuda vârstei par că au deja totul, depăşind cu dezinvoltură orice bariere de ordin tehnic şi muzical ce păreau până nu de mult greu de trecut. Sigur însă că un solist precum Gabriel Adriano Schwabe văzut "în carne şi oase" te impresionează şi mai mult. Din fericire nu am fost martorii unei prestaţii demonstrative de dresaj perfect, ci am participat la o confesiune plină de căldură unde strălucirea tehnică a lăsat din fericire loc pentru anii frumoşi ce vor urma în cariera acestui atât de tânăr artist. Aproape că mi-ar fi părut rău să am în faţă un solist de la care să nu mai pot aştepta deja nimic pe viitor.

Poate că mi-aş fi dorit ca membrii filarmonicii să cânte dintr-o dată cu răspunderea poziţiei pe care, iată, o au în sfârşit şi din punct de vedere financiar în societatea românească. Şi asta numai pentru că au la pupitru un dirijor charismatic. Nu a fost întru totul aşa, pentru că zecile de producţii săptămânale în care nu au parte de astfel de dirijori încep (din păcate, desigur), să-şi pună pecetea egalizatoare chiar şi atunci când instrumentiştii şi-ar dori să fie altfel. Păstrând însă proporţiile, Simfonia a V-a de Şostakovici (cu o fascinantă culminaţie de profunzime şi culoare muzicală în Largo) în versiunea lui Misha Katz a reprezentat una dintre cele mai reuşite momente ale stagiunii Filarmonicii "George Enescu", cel puţin pe plan expresiv, personalitatea atotstăpânitoare a dirijorului reuşind să creeze acea magie a evenimentului.