Ca aproape orice reprezentare cinematografică de acest gen, caracterele personajelor sînt tuşate gros, sînt susţinute de alte personaje-cîrlig (aici, personajul-Carmen - prietena lui Barbu, - excelent interpretat de Ilinca Goia), menite să exacerbeze atitudinile şi comportamentele personajelor centrale, cînd părerile generale despre aceste caractere deja se vor fi făcut; lipsesc subtilităţile dramatice transpuse filmic, unele scene dialogal-esenţiale sînt ratate din cauza unei durate prea mari; e livrat un pachet (prea) generos de emoţii şi trăiri văduvite de orice subtilitate ce ţine de nivelul caracterologic propus.
În schimb, regia aplicată de Netzer îi conferă acestui tip de cinema un aer "autohton-reformulat". De data asta, chiar şi în comparaţie cu filmele sale precedente, regizorul lucrează excesiv pe close-up-uri şi, din păcate, prea puţin pe montaj - rezultat care creează un efect ameţitor al mişcărilor de cameră ce surprind acţiuni desfăşurate într-un singur spaţiu. Acest efect propagat de regie (la bază, unul care să încalce anumite norme după care funcţionează alţi cineaşti români, adepţi ai planului-secvenţă, implicit al timpului real absorbit de timpul cinematografic), se concretizează într-o cursă în care timpii reali se iau la întrecere cu narativitatea propriu-zisă.