Cine nu s-a convins pînă acum că Luminiţa Gheorghiu este o foarte mare actriţă trebuie să vadă Poziţia copilului (iar cine s-a convins, cu atît mai mult). Consacrată prin excelenta interpretare a rolurilor secundare (nu e întîmplător că reputatul cineast austriac Michael Haneke a distribuit-o de două ori, iar Cristi Puiu nu a uitat-o la nici unul dintre cele trei lungmetraje cunoscute ale sale, în Moartea domnului Lăzărescu făcînd-o treptat vioara întîi a filmului), Luminiţa Gheorghiu este absolut monumentală în rolul Corneliei "Neli" Kenereş - scenografă cu studii de arhitectură, ce a refuzat să adopte numele soţului (chirurgul Aurelian "Relu" Făgărăşanu, interpretat de Florin Zamfirescu), pe care îl domină autoritar (chiar dacă îi permite, de pildă, unele împunsături legate de prenumele ei). Însă sexagenara şi-ar dori mult mai mult să se impună în faţa fiului Barbu (Bogdan Dumitrache), doctorand în chimie, pe care simte că l-a pierdut definitiv de sub control de cînd, cu trei ani în urmă, în viaţa lui a pătruns Carmen (Ilinca Goia), pe atunci deja mamă. Pentru Cornelia, Barbu este în continuare "copilul" care are mare nevoie - fără s-o realizeze - de afecţiunea, îngrijirea şi protecţia ei, deşi a trecut de 30 de ani şi, cel puţin pentru spectatori, pare capabil să se întreţină singur. Iar ocazia ideală pentru a-i dovedi fiului ingrat cît de multe poate face pentru el îi este oferită acestei mame, oricît de sadic ar părea, de moartea unui alt "biet copil", un puşti de 14 ani, spulberat de Audiul lui Barbu, la ieşirea dintr-un sat ialomiţean. Luminiţa Gheorghiu îi dă viaţă Corneliei cu o fineţe remarcabilă, atentă la fiecare gest şi la fiecare privire a personajului, precum şi la schimbările ei de comportament faţă de cei din jur (de exemplu, după ce la prima lor întîlnire nu izbutise să dicteze termenii şi condiţiile sale poliţistului interpretat de Mimi Brănescu, atunci cînd, la revenire, acesta îi solicită sprijinul, ea îşi recapătă imediat siguranţa ce spune "vezi că putem să ne înţelegem?").
Regizorul Călin Peter Netzer, care de această dată este şi scenarist (alături de Răzvan Rădulescu), şi producător (alături de Ada Solomon), a izbutit să obţină cele mai bune performanţe nu doar de la Luminiţa Gheorghiu, ci de la mai toţi actorii cu roluri importante. Ilinca Goia, de pildă, deşi nu ne-a impresionat pînă acum în cinema, îi face faţă cu brio actriţei principale, într-unul dintre cele mai intense momente din Poziţia copilului. Din păcate, confruntarea Corneliei cu Dinu Laurenţiu, martorul principal al accidentului, nu are efectul scontat, deoarece typecasting-ul lui Vlad Ivanov - care, aşa cum observă Andrei Gorzo în Dilema veche, "îl combină pe domnul Bebe din 4,3,2 cu comandantul Anghelache din Poliţist, adjectiv, nemaiadăugînd decît o pipă şi o freză linsă" - ne scoate, timp de cîteva minute, din film.
Exceptînd secvenţa amintită, Poziţia copilului, cu cele aproape două ore ale sale, beneficiază de un nivel al tensiunii constant înalt (şi, ca atare, te ţine cu răsuflarea tăiată), inclusiv în cadrele de legătură cu protagonista, ceea ce nu am mai întîlnit în celelalte filme despre relaţiile conflictuale dintre părinţi şi copii, purtînd amprenta scenaristului - convertit la regie - Răzvan Rădulescu (Felicia, înainte de toate, Principii de viaţă şi bulgărescul Podslon / Adăpost).
Spre deosebire de lungmetrajele sale anterioare, acum Călin Peter Netzer face cinema realist punînd simultan accentul pe ambii termeni ai sintagmei. Nu mai apelează la muzică nondiegetică (decizie optimă, căci situaţiile şi dialogurile au atîta forţă, încît nu era cazul să fie îngroşate), dar lasă camera de filmat (ale cărei traiectorii sînt concepute de abilul Andrei Butică) să se apropie tot mai mult de personaje, încercînd parcă să le pătrundă în suflete (atunci cînd ea nu poposeşte asupra unor detalii aparent insignifiante, precum un infirmier care spală cu furtunul interiorul unei ambulanţe), şi renunţă la familiarul cadru-secvenţă în favoarea unui meritoriu montaj dinamic (imaginat de inteligenta Dana Bunescu, care semnează şi editarea sunetului).
Prin Poziţia copilului, Călin Peter Netzer trece cu notă maximă examenul de maturitate şi, fără a ne oferi vreun personaj cu care să ne putem identifica uşor, ne determină să medităm la relaţiile noastre cu cei apropiaţi. Unde se termină dragostea, pe care le-o datorăm părinţilor, copiilor sau partenerilor de viaţă, şi unde încep egoismul, dorinţa de a poseda şi domina, ba chiar paranoia? Dacă "părinţii se realizează prin copii", după cum îi reaminteşte Cornelia lui Barbu, filmele - şi operele de artă în general - se realizează prin întrebările pe care le ridică. Cea de mai sus e doar una dintre cele stîrnite de Poziţia copilului.