Relaţia dintre mamă şi fiu este genul în care mama nu încetează niciodată să cureţe sau să strângă după băiatul ei. Merge atât de departe încât, în clipa în care fiul ei loveşte cu maşina şi omoară un copil, mama porneşte la luptă cu surle şi trâmbiţe, într-o armură de blănuri şi bijuterii, chitită să impună sau să cerşească nevinovăţia copilului ei, faptul că a comis o greşeală, într-adevăr, dar o greşeală irepetabilă şi fără să vrea răul nimănui. Fiul ei este, în primul rând, copilul ei, iar ea este mama lui, ceea ce susţine clar în faţa familiei copilului omorât. Este dispusă să negocieze orice, cu un oportunism cinic - sume de bani, kilometrajul de pe bord, relaţiile cu cei din jurul ei. Ce nu a putut şi nu va putea să negocieze niciodată este faptul că are un singur copil, dacă avea doi, avea şi ea de unde să aleagă acum, îi spune o voce pragmatică la începutul filmului. Dar este unul singur, unul care nu ştie pe unde să o scoată mai repede şi mai sigur din viaţa lui. Ceea ce diminuează existenţa mamei la descusutul femeii care îi face fiului curat în casă, teritoriul interzis pe care mama îl marchează felineşte, pe ascuns, cu prima ocazie. Tot turul de forţă pe care îl face o îndepărtează din ce în ce mai mult de fiul ei, într-atât încât, spre final, discursul ei devine confuz - nu mai este clar cine ce copil a pierdut, iar rolul de victimă este nu inversat, ci împărţit cu mama al cărei copil chiar a murit.
Ceea ce aduce în discuţie faptul că personajele din Poziţia copilului nu se bifurcă în răi şi buni, ci fiecare stă pe pătrăţica lui de adevăr - o pătrăţică mai mult sau mai puţin întinsă, dar în care fiecare personaj este bine înfipt. Un motiv ar putea fi faptul că scenariul are un germene autobiografic, asumat, pe care Răzvan Rădulescu şi Peter Călin Netzer l-au exploatat deştept, ajungând la verosimil; prin urmare, cei doi co-scenarişti îşi cunosc personajele şi ştiu despre ce vorbesc, ceea ce se şi vede în rezultatul final. Iar substanţa socială, acel upper middle class în care personajele se învârt este închegat zdravăn, delimitat de repere cunoscute (cel puţin publicului român plătitor de bilet de cinema, care este cam acelaşi middle class...) de tipul Orhan Pamuk şi Herta Muller, operă şi decor interbelic. Nici măcar familia copilului omorât în accident, deşi ar trebui să sublinieze diferenţele de clasă dintre cele două familii, nu este aruncată în limita subzistenţei. Dimpotrivă, susţine aceste diferenţe fără a dilua verosimilul - sunt oameni decenţi, care cresc mai mulţi copii şi care au una dintre "casele mai răsărite". De fapt, poate cuvântul care descrie cel mai bine rezultatul lui Rădulescu şi al lui Netzer este "cumpătat", o bună dovadă în acest sens fiind scenele de la secţia de poliţie: da, corupţia şi traficul de influenţă (chiar dacă la nivel mic) există, dar nu sunt chiar flagrante, iar doamnele zornăind bijuterii şi foşnind hainele de blană (şi probabil mirosind a parfum, dar asta este doar o supoziţie) sunt primite de un Gică Contra care le repede nu o singură dată.
În momentul de faţă (n.a.: 18 martie 2013), presa scrisă şi spaţiul virtual anunţă că Poziţia copilului este filmul românesc cu cel mai mare succes la premieră din ultimii zece ani, anunţând un număr exact de 44.449 de spectatori. Este probabil prea devreme de emis verdicte, dar cert este că filmul lui Netzer este unul foarte abordabil, cu un subiect actual, în care spectatorul se poate identifica, bine scris, bine jucat de o distribuţie care putea fi aleasă şi cu ochii închişi, ceea ce în combinaţie cu realismul subţiat practicat de Netzer - un realism mai dinamic, mai fără cadre-secvenţe, cu zoom-uri, jump-cut-uri şi mai decupat la montaj - îl duce spre o zonă dragă a filmului american, cea a filmului de nişă, croit special pentru circuitul festivalier şi pentru succesul de casă.