Mai problematic e că acest revelion e transdiegetic, aceleaşi feţe par să ducă în spate aceleaşi biografii, sau cel puţin, unele foarte similare.
Bogdan Dumitrescu e un bărbat nevrotic, mereu iritat şi ipohondru (Barbu) cu o mamă foarte posesivă. În încercarea de a-i controla viaţa, Luminiţa Gheorghiu, mama, acţionează din dragoste, cu cele mai bune intenţii. În filmul lui Sitaru din 2011, Bogdan Dumitrescu e acelaşi bărbat din middle-upper class, nevrotic şi ipohondru, obsedat că mama lui ar putea să păţească ceva. În ambele filme miezul subiectului este grija disproporţionată şi sufocantă în cadrul unei relaţii mamă-copil neterminată (într-unul mama nu acceptă că băiatul a crescut, în celălalt băiatul nu vrea să crească). Ca lucrurile să fie cu adevărat psihanalizabile, Nataşa Raab, mama din filmul lui Sitaru devine mătuşă în filmului lui Netzer.
În secţia de poliţie Luminiţa Gheorghiu (mama) îl întâlneşte pe agentul de poliţie Mimi Brănescu, absolut egal cu doctorul Mimi Brănescu din Moartea domnului Lăzărescu care o ironizase pe Luminiţa Gheorghiu asistentă pe Salvare. Desigur situaţia e inversată pentru că el e un amărât de agent şi ea o ditamai arhitecta. Cu un minim efort de imaginaţie ne dăm seama că, lăsând la o parte uniforma, nimic din fibra acestui personaj din Poziţia copilului nu contrazice personajul din Moartea domnului Lăzărescu. Agentul de poliţie şi doctorul sunt unul şi acelaşi băiat cinic din sistem: politicos cu cei mari şi gata să ajute dacă vede un interes sau, indiferent şi indolent cu cei inferiori ca status social.
Florin Zamfirescu (tatăl) a rămas acelaşi doctor cinic din Moartea domnului Lăzărescu, puţin mai îmblânzit, poate cu trecerea anilor sau poate pentru că îl vedem doar acasă, sub papucul nevestii. Cu aceeaşi superioritate dictată de apartenenţa la profesie care îi permite să-l înjure pe Dl. Lăzărescu, el îi ia apărarea doctorului Ciomu explicând doct confuziile anatomice care pot apărea în operaţie.
Cerasela Iosifescu e o poliţistă plictisită, sictirită şi încercănată, o bugetară impasibilă înregistrând cauzele unui omor neintenţionat (victima accidentului de maşină provocat de Barbu) într-o fundătură a României. Atunci când matriarhatul în blănuri descinde în mica ei localitate agitând telefoane, ea are un scurt puseu de dreptate socială livrat însă pe acelaşi ton de plictis general. În După dealuri, actriţa joacă exact acelaşi rol, doar că uniforma e diferită. Când matriarhatul în sutană descinde în spitalul ei dintr-o altă fundătură a României, cu victima unui omor neintenţionat, Cerasela Iosifescu, livrează un discurs similar de dreptate socială, mai virulent dar cu acelaşi aer obosit.
Vlad Ivanov, martorul principal în dosarul accidentului de maşină, face un rol compozit, o fuziune între maleficul domn Bebe (4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile) şi maieuticul căpitan de poliţie Anghelache (Poliţist, adjectiv), explicând mamei valoarea monetară a unui an de libertate. El nu împrumută din rolurile anterioare doar caracterul şi personalitatea, dar şi cunoştinţele profesionale acumulate: la fel ca Dl. Bebe şi căpitanul Anghelache, el stăpâneşte foarte bine legislaţia penală, pedepsele pentru diferite infracţiuni. În fond, nu aflăm niciodată cine este Dl. Dinu Laurenţiu, de ce n-ar fi el un medic violator sau un căpitan de poliţie. Cele trei personaje (Vlad Ivanov joacă roluri apropriate şi în alte filme) se suprapun atât de bine, încât, în orice moment te aştepţi ca şantajistul să scape un "Eu sunt drăguţ cu dumneavoastră, dar şi dumneavoastră va trebui să fiţi drăguţă cu mine."
În afară de personaje întâlnim şi scene foarte apropiate compoziţional de alte scene similare din filme emblematice pentru Noul Val. Scena cu cele două femei în maşină (mama şi mătuşa) mergând spre locul accidentului e o replică (poate întâmplătore poate chiar un omagiu) a scenelor din ambulanţă în Moartea domnului Lăzărescu unde aceeaşi Luminiţa Gheorghiu ocupă aceeaşi parte dreaptă a cadrului. Scena masajului care, deşi e foarte bine justificată narativ (relaţia mamă-fiu, ipohondria fiului), nu poate să nu amintească de scena masajului din După dealuri.
Dar, petrecerea continuă, şi devine chiar metadiegetică. Ada Solomon, producătorul filmului apare în film într-un scurt rol de figuraţie. E o practică des întâlnită ca oamenii din spatele camerei, să îşi asume câte un asemenea rol, un semn discret cu ochiul făcut celor din branşă, un suvenir sau o semnătură. Doar că nu e nimic discret aici, producătoarea filmului, dacă nu era deja la fel de cunoscută ca actorii principali, cu siguranţă a devenit după discursul de la Berlinala 2013. E drept că rolul nu prevede nici o autoreferenţiere, cum se întâmplă de pildă în O lună în Thailanda, unde producătorii Ada Solomon şi Tudor Giurgiu fac karaoke pe versurile "banii vorbesc...", dar prin notorietatea persoanei a devenit, involuntar, o autoreferenţiere. Un alt punct de interes e şi martorul jucat de Vlad Ivanov, botezat Dinu Laurenţiu după producătorul Dino de Laurentis, care a realizat printre altele şi câteva capodopere ale neorealismului italian (La strada, Le notti di Cabiria / Nopţile Cabiriei), de la care Noul Cinema Românesc se revendică.
Nu am enumerat toate aceste similarităţi ca o critică la jocul actorilor. Luminiţa Gheorghiu face unul dintre cele mai reuşite şi pline roluri din toată istoria cinemaului românesc; toţi actorii joacă foarte bine ce li s-a cerut să joace. Le-am enunţat pentru că, adunându-se, aceste elemente fisurează de fapt tocmai realismului postulat de teoria şi practica NCR. Toate aceste filiaţii cu alte filme, cultivarea actorilor fetiş în roluri identice (Vlad Ivanov), referinţe metadiegetice şi alte clin d'oeil, înlocuiesc realismul mult căutat cu realitatea: actori, producători, afiliere la un curent cinematografic. Din acest motiv, atunci când am vorbit despre personajele din film le-am identificat prin numele actorului, pentru că, oricât păr i-ar pune regizorul lui Vlad Ivanonv, masca nu ţine şi, atunci când camera e pe el, spectatorul tot pe Vlad Ivanov îl vede.
Să mai remarcăm de asemenea că producţiile Noului Val sunt pline de poliţişti şi de doctori, oarecum de înţeles când majoritatea filmelor îşi aleg ca fundal corupţia şi cinismul unei societăţii româneşti în perpetuă tranziţie. Chiar regizorul susţine că "filmul reflectă degradarea morală şi corupţia clasei de mijloc din România". În dorinţa (legitimă) de a conota pe mai multe nivele, de a spune ceva despre societate nu doar despre indivizii a căror poveste o aflăm, regizorul alege aceste personaje standard, care reflectă dar nu au profunzime. S-ar putea argumenta că filmul este despre personajul Luminiţei Gheorghiu, camera o însoţeşte permanent, e de înţeles că celelalte personaje nu vor avea aceeaşi adâncime, ele contează doar ca obstacole sau ajutoare în misiunea asumată de personajul principal. Tocmai recursul la acest argument ne dezvăluie, prin contrast, diferenţa dintre un personaj tridimensional şi care prinde viaţă pe ecran şi un personaj care doar reflectă.