Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Stalker / Călăuza

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Widescreen - Călăuza


aprilie 2013
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Din când în când, pe marele ecran al cinematografelor, pe micile ecrane TV sau, mai recent, pe şi mai micile ecrane de home cinema sau de monitoare personale se poate zări un strămoş al acestor wall-uri: iconostasul, catapeteasma - ecranul orientat spre cei care se roagă în "nava" unei biserici.


 
În Biserica de la Răsărit, de mai bine de 13 veacuri, iconostasul separă altarul de restul spaţiului, îndeplinind şi o funcţie mai complexă, aceea de a fi aidoma unei "cărţi deschise", al cărei conţinut este zugrăvit nu prin litere, ci prin imagini plastice. Astfel, de-a lungul întregii slujbe, cei aflaţi în biserică văd desfăşurat înaintea lor "tabloul întrupat vizual al Scripturii Legământului cel Vechi şi a celui Nou". În studiul său, Sensul icoanei (Ed. Sophia, 2008), Nikolai Tarabukin explică - mai ales celor cu mintea neîmbisericită - structura acestui "perete": "Deasupra icoanelor "împărăteşti" se întinde registrul dedicat "prăznicarelor". Îi succede acestuia registrul deisic, cu reprezentarea lui Hrtistos în centru aşezat pe tronul domnesc, avându-i de o parte şi de alta, stând înainte ca mijlocitori, pe Maica Domnului şi Sfântul Ioan Botezătorul, precum şi pe ierarhii care urmează după aceştia. Mai sus se află registrele apostolilor, prorocilor, drepţilor veterotestamentari. Deasupra Uşilor Împărăteşti se plasează reprezentarea Cinei de Taină, iar pe voleurile lor - Bunavestire şi cei patru Evanghelişti. În acest fel, toată istoria Bisericii, în momentele sale cele mai importante, este reprezentată în iconostas şi se descoperă privirii celor ce se roagă." Astfel concepută, catapeteasma este un "îndrumător" spre o lume "extramundană" ce reprezintă realitatea dintr-o "perspectivă inversă", spre o "scară a lui Iacob" care-l înalţă pe om de la cele văzute la cele nevăzute.

 
 
La cinema, prima oară aveam să descopăr semnele acestui "Mare Ecran" în apologul lui Tarkovski, Călăuza (1979): o prezenţă conotativă, nevăzută dar "subînţeleasă", ce delimitează "camera" Zonei de "navă". În pragul acestui perete nevăzut ajung, după mai multe peripeţii pline de tâlc, Scriitorul, Profesorul şi Călăuza. În faţa ecranului absent se consumă - spune acesta din urmă - "momentul cel mai important din întreaga viaţă a omului". Aici se împlineşte dorinţa cea mai arzătoare, cea mai sinceră, cea mai chinuitoare. Cel care a ajuns până în acest loc trebuie doar să se concentreze, să încerce să-şi amintească întreaga viaţă - "când omul se gândeşte la trecut devine mai bun". Dar mai cu seamă, adaugă Călăuza, trebuie să creadă. Scriitorul, sceptic, înţelege "ce se petrece aici" şi refuză să creadă. Practic, "organul credinţei" i s-a atrofiat. A înţeles că "aici se împlinesc numai acele dorinţe de importanţă vitală", "ceea ce corespunde structurii tale, care zace în tine şi te va dirija toată viaţa". Altfel spus, este nevoie de pregătire pentru a te apropia de Zonă. Însă chiar şi aşa, conştiinţa şi remuşcările, crede el, nu sunt decât "născociri ale oamenilor". Pe de altă parte, Călăuza (considerat de cei doi un "debil mintal", un tip ce-a avut o "copilărie nefericită") e singurul care se bucură de liniştea din pragul "camerei dorinţelor", un fel de "spaţiu taboric". În tradiţia creştină, pe baza textului evanghelic, Taborul ar reprezenta, nu-i aşa, locul în care Hristos S-a arătat Apostolilor Săi (Petru, Iacov şi Ioan) precum şi Drepţilor "Vechiului Legământ" (Moise şi Ilie). Scena cu pricina este numită şi Schimbarea la Faţă. Este locul unde omului îi vine să strige, ca în Goethe: "Verweille doch! Du bist so schön!" ("Clipă rămâi, eşti atât de frumoasă!"). Atunci, înspăimântat şi neştiind ce să spună, Petru ar fi zis lui Iisus: "Învăţătorule, bine este ca noi să fim aici şi să facem trei colibe: Ţie una şi lui Moise şi lui Ilie una." Iisus, potrivit tradiţiei evanghelice, "S-a schimbat la faţă înaintea lor şi a strălucit faţa Lui ca soarele, iar veşmintele Lui s-au făcut albe ca lumina." Replica rostită de Călăuza: "Ce-ar fi să las totul baltă, să-mi iau nevasta şi să venim aici? Pentru totdeauna. Aici nu e nimeni. Nimeni n-are să le facă vreun rău."

 
 
În Andrei Rubliov (1967), al aceluiaşi Tarkovski, "Marele Ecran" este reprezentat explicit. El este, nu închipuie, aşa cum se întâmplă în Călăuza. Hoardele de tătari însă - cu aportul nemijlocit al ruşilor vânzători de ţară - îl incendiază, îl pângăresc. Într-una din secvenţele onirice din Rubliov, iconarul Teofan Grecul priveşte spre un iconostas în flăcări pe care îl pictase chiar el. Cu gândul la barbaria celor care ameninţă să distrugă o întreagă civilizaţie, exclamă aievea: "Ce frumuseţe!" Tarkovski avea să spună că omul are nevoie de frumuseţe cu cât este mai mult rău în lume. Printr-o hotărâre autoimpusă, iconarul Andrei Rubliov renunţă să mai picteze. După zece ani, entuziasmul unui adolescent care coordonează cu succes construcţia unui clopot (din instinct, pentru că nu-l învăţase nimeni taina făuririi de clopote) îl va face să-şi dorească să picteze din nou. Tot atunci renunţă la votul tăcerii şi reîncepe să vorbească: "Hai cu mine! Tu vei construi clopote, eu voi picta biserici." Este ultima replică din Andrei Rubliov. Iar epilogul filmului (care, din alb-negru, capătă dintr-odată culoare) prezintă detalii din cele mai cunoscute icoane rămase de la Rubliov: "Sfânta Treime", "Hristos Mântuitorul", "Botezul Domnului", "Sfântul Apostol Pavel", "Sfântul Arhanghel Mihail", "Intrarea Domnului în Ierusalim" ş.a. - ferestre spre absolut de pe acelaşi mare ecran al iconostasului.

 
 
Tipul de cinema practicat de Andrei Tarkovski, dar şi o serie de coduri vizuale din filme de autor, mai vechi sau mai noi, regizate de Dovjenko, Murnau, Dreyer, Welles, Bresson, Bergman, Buñuel, Kurosawa, Mizoguchi, Ozu, Pasolini, Paradjanov, Abuladze, Wajda, Iliu, Săucan, Piţa, Veroiu, Mungiu şi încă alţii, par să contrazică tendinţa modernă potrivit căreia în iconografie şi în iconostas trebuie să vedem exclusiv o artă veche, ale cărei forme şi-au pierdut semnificaţia în vremuri de mult apuse.





 Toate articolele despre Stalker / Călăuza


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

Sageata Alte linkuri: imdb.com
 Alte articole de Marian Rădulescu


Alte articole

 Gânduri pe marginea unui anumit tip de film - Atelier cu Călăuză, Marian Rădulescu
 Cine are nevoie de Zonă? - Stalker / Călăuza, Marian Rădulescu
 Gânduri pe marginea unui anumit tip de film - Stalker (4), Marian Rădulescu
 Călăuza Tarkovski, Marian Rădulescu
 Exacerbarea demenţei - Stalker, Marian Rădulescu
 Toate articolele despre Stalker / Călăuza


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer