Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Şcoala nevestelor

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Şcoala nevestelor, de la Molière la Juncu şi înapoi


aprilie 2013
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis

Text şi context. Amuzantul film din 2007 al lui Laurent Tirard, intitulat chiar "Molière", îl reconstruieşte pe dramaturg din diverse bucăţi de puzzle desprinse din propriile comedii: actorul care aspiră să scrie tragedie este pus în diverse situaţii din Bolnavul închipuit, Tartuffe sau Burghezul gentilom, care, mai în glumă, mai în serios, îl fac pe spectatorul profan să intuiască ce anume vrea Molière de la el după atâtea secole, respectiv de pe la a doua jumătate a veacului 17 încoace. Străbătut de pastile de umor aluziv şi de o jucăuşă abordare uşor ironică a rolurilor de către actori, filmul reuşeşte să îşi desfăşoare povestea în secolul vestmintelor ample, aruncând, în acelaşi timp, cârlige spectatorului contemporan. Ceea ce se întâmplă şi în 2013, dar pe o scenă de teatru, fără costume de epocă şi cu un alt text al aceluiaşi autor.

 
 
Şcoala nevestelor - titlu preferat de autorii montării de la Tîrgu Mureş, faţă de "Şcoala femeilor", iar asta spre binele general al întregului spectacol - este textul scris de Molière la 1662, jucat cu scandal şi urmat, tocmai din această cauză, de o replică numită "Critică la şcoala nevestelor". El vine, în cadrul repertoriului actual, să continue reinterpretarea clasicilor, începută cu Gogol şi Căsătoria. Servindu-se de traducerea deja existentă, regizorul Cristi Juncu a pornit pe drumul anevoios şi plin de capcane al retraducerii şi aducerii sale, la nivel de cuvânt rostit pe scenă, la o formă potrivită sensibilităţii urechii spectatorului contemporan. Provocarea majoră a fost şi că, aducând textul către mergătorii la teatru din anul 2013, regizorul retraducător l-a păstrat în versuri. Ceea ce a rezultat este ceva care se pretează la utilizarea unor epitete precum "delicios" şi "genial", şi care combină umorul hâtru al comediei versificate cu aluziile contemporane şi limbajul de secol XXI perfect îmbinate şi funcţionând la capacitate maximă în conjuncţie cu acţiunea scenică. În afară de asta, şi datorită retraducerii, întreaga montare este cumva mai intens şi mai palpabil străbătută de spiritul jucăuş, de farceur care voia să scrie tragedii, al lui Jean Baptiste Poquelin, zis Molière. Asta fără a pune la socoteală (supra)coperţile spectacolului, desfăşurate în faţa cortinei, în care un Nicu Mihoc gătit în entertainer al curţii franceze a Regelui-Soare stârneşte interesul audienţei cu bancuri, până când este întrerupt de versurile, strigate pe întuneric, ale franţuzului. Un mod extrem de inteligent, adică, de a începe şi de a termina un spectacol care îşi propune şi reuşeşte să scuture de praf o comedie scrisă acum vreo 350 de ani.
 

 
Spaţiul şi utilizarea lui. Cosmin Ardeleanu, autorul scenografiei, foloseşte tot ce se poate folosi pentru a crea un spaţiu în acelaşi timp sugestiv şi neaglomerat, dar cu încărcătură puternică. Total opus exploziilor de râs care sunt provocate de agitaţia de pe scenă, întregul ansamblu este mai degrabă o ilustrare a unui om scăpătat, care duce cu sine povara unei lumi scăpătate: tomnatecul Arnolf apare, în însingurarea sa, ca o prelungire firească a covorului de frunze uscate care inundă scena, frământările sale se proiectează şi asupra statuilor chinuite, rupte brutal de prin grădini regale cândva minunate şi căzute de pe catedrale impozante, acum inundate de ceţuri care plutesc ameninţătoare şi se inserează încet, dar sigur, printre aceia care îşi caută fiecare drumul său. Dintre aceste frunze, şi de lângă una din statuile prăbuşite, respectiv de lângă cea care a rămas fixată într-un gest de implorare disperată îndreptat către cer, sau, mai precis, în prelungirea ei, porneşte scara în spirală ce se pierde după sufită şi unde se presupune a se afla camera intangibilei, virginalei şi inocentei Agnès.


Momentele  în care este utilizat proscenium-ul sunt fie aparte-uri, fie acele dialoguri explicative sau destinate lămuririi unor aspecte incerte (vezi conversaţia pe buza scenei dintre cei doi servitori sau momentele în care Arnolf se adresează asistenţei). În rest, totul se desfăşoară în principal pe două axe (cu abaterile de rigoare): una care merge în profunzime şi una în înălţime.
 

Esenţial de menţionat este light-design-ul (realizat de Kaszoni Attila, Cosmin Ardeleanu şi Cristi Juncu), care creează în scenă decupaje de lumină ce construiesc, la rândul lor, spaţii. Relevant în acest sens este jocul de lumini de la final: tonurile calde ce învăluie personajele de pe scara în spirală în contrast cu lumina rece care îl îmbracă pe Arnolf, şi care fac şi mai clară împărţirea între cele două lumi. Plus că întreaga distribuţie strânge rândurile în final pe scara ce duce spre camera Agnèsei, iar Arnolf rămâne doar el cu el, în lumea lui de frunze uscate şi statui prăbuşite.
 

Distribuţia şi celelalte. Urmărind întreaga desfăşurare de forţe de pe scenă, oricine ar fi tentat în primă fază să eticheteze producţia de faţă drept "spectacolul lui Mihoc". Păstrându-şi personajul în datele generale de identificare, actorul glisează cu mare ştiinţă între umor sălbatic şi tristeţe autentică, între ridicol absolut (vezi instrucţiunile date viitoarei mirese, cu fesul roşu în cap) şi îndârjire maximă (vezi alergarea pe loc, între bare paralele, alături de Crisalde - Dan Rădulescu - scenă în care se declanşează şi un adevărat delir lingvistic, rostit cu mult aplomb de acesta din urmă şi conceput de regizor cu doza perfectă de nebunie şi ludic, numai potrivită pentru a face din acest moment unul din cele mai savuroase ale întregului spectacol, alături de apariţiile întotdeauna pline de vervă şi vână comică ale celor doi servitori).
 

Ce-i drept, Nicu Mihoc e omniprezent (chiar şi atunci când nu e fizic în scenă, ceea ce, de altfel, se întâmplă foarte rar), dar mecanismul întregului spectacol merge ca uns pentru că forţa motrice este întreaga distribuţie, care funcţionează ceas: Agnès (în varianta văzută de mine: Alexandra Ţifrea, dar în acelaşi rol intră şi Ioana Cheregi) este combinaţia perfectă, în dozaj ideal, între inocenţă şi revoltă avant la lettre, în care fata crescută în mănăstire, în nevinovăţia ei, ajunge să pună întrebări şi să emită judecăţi (ba chiar să ia atitudine, din când în când) care nu o recomandă ca pe o simplă marionetă aflată la dispoziţia unui master of puppets ursuz şi misogin. Actriţa are multă siguranţă şi este o prezenţă scenică pregnantă, în acord atât cu propriul personaj, cât şi cu celelalte. Tânărul Horaţiu (Cristian Iorga) apare ca un turist cu aparatul foto de gât, venit dintr-o cu totul altă lume, cu alte idei (dragostea se întâmplă brusc şi trebuie să fie liberă, o chestiune de opţiune, nu una care să se bazeze pe limitări şi impuneri) şi cu o nestăvilită dorinţă de a fotografia relicve, mostre ale timpurilor apuse, împietrite (la un moment dat se fotografiază alături de Arnolf). Rapid şi uşor capricios (ca orice tânăr aflat la vârsta primelor iubiri), visător şi intrând în contrast cu lumea amorţită pe care o invadează cu energia lui, Horaţiu este aici, în interpretarea tânărului actor, contrapunctul ideal conceput la mofturosul Arnolf. Acolo unde scăpătatul tiran depune un evident efort pentru a ţese plasa în care să îl prindă pe tânărul îndrăgostit, acesta din urmă evită, în deplină necunoştinţă de cauză, capcanele întinse, inocenţa lui sporind, de altfel, efectul comic. Păstrând nota comică, perechea de servitori leneşi şi nătângi, ticăloşi în prostia lor şi loiali doar în funcţie de situaţie, îşi găseşte interpreţii ideali în Anca Loghin şi Csaba Ciugulitu. Cei doi sunt inseparabili, nu pot funcţiona unul fără celălalt şi demonstrează acest lucru prin mimică, gestică, comunicare verbală, mişcare şi traseu în scenă. Iar aici trebuie menţionat Attila Bordás, care face o adevărată artă din întreaga mişcare scenică şi coregrafie. La fel de tonici sunt şi Dan Rădulescu (Crisalde, prietenul şi, într-o oarecare măsură, confidentul lui Arnolf), Luchian Pantea sau Ion Vântu (Oronte, respectiv Henric, personajele care fac parte din mecanismul deus ex machina destinat descurcării iţelor din ce în ce mai încurcate). Iar aceste iţe franţuzeşti sunt descurcate aici de nimic altceva decât de aventurosul spirit american (cel care este oricând gata să intervină pentru a salva lumea, în mod concret, practic şi fără menajamente).
 

Lumea de după cortină are şi ea câte o copertă la început şi la final, prima fiind una dansată (pe muzica zglobiu-cristalină lui Alexandre Desplat, presărată mai apoi prin întreg spectacolul), care stabileşte pe repede înainte şi în linii mari, relaţiile ce se vor definitiva pe parcursul reprezentaţiei, iar cea din urmă fiind una cântată la volum maxim, unde acel deus ex machina de care vorbeam mai înainte se materializează într-un aiuritor amalgam de număr de vodevil şi virtuozitate de operetă. Toate acestea sunt apoi închise de supracoperta băşcălioasă a actorului / personajului Molière / Mihoc, până la momentul aplauzelor, coregrafiat şi el pe o salvatoare muzică americană (Hank Williams), americanul fiind, tot cum spuneam mai sus, cel căruia i se datorează finalul fericit.

 
Concluzie. Într-o perpetuă joacă şi continuă jonglare cu convenţiile teatrale, cu diversele faţete ale comicului, limbajul, umorul aluziv, ironie (şi auto-ironie), Şcoala nevestelor, în această versiune, reprezintă nu numai replierea unui text retradus cu o fineţe care îl face să se înverzească de invidie pe orice traducător profesionist pe un spectacol îndrăcit, cu ritm şi rimă, ci şi rezultatul muncii unei echipe de artişti care şi-au activat cu generozitate resursele pentru a construi un spectacol rotund, dinamic şi care face bine şi celor de pe scenă, şi celor din sală.


 
Fotografii de Bristena (Cristina Gânj)



 Toate articolele despre Şcoala nevestelor


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Mircea Sorin Rusu


Alte articole

 Să râzi şi să nu crezi - Şcoala nevestelor la Festivalul de Teatru Toma Caragiu, Ploieşti, 2013, Andrei Vornicu
 Galerie foto - Şcoala nevestelor, Bristena (Cristina Gânj)


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer