Şcoala nevestelor e o comedie perfectă din toate punctele de vedere: adaptare excelentă după textul original, regie generoasă - care lasă actorii să îşi pună în valoare talentul -, scenografie adecvată, umor abundent, de calitate, şi o rescriere valabilă a canonului molièrian.
Povestea e simplă: Arnolf (Nicu Mihoc) e un moşier prosper trecut de prima tinereţe care vrea să se însoare. Ideile sale despre cum ar trebui să fie o nevastă sunt bigote, misogine şi restrictive. Intenţia lui e de a o lua de nevastă pe o fată tânără, ignorantă şi obedientă, care să îi execute directivele fără rezerve şi să nu îl înşele niciodată. În acest scop a "achiziţionat-o" încă din copilărie pe orfana Agnes (Alexandra Ţifrea), a dat-o în grija unei mănăstiri unde i s-a impus o educaţie rigidă, apoi, când a crescut, a dus-o la un conac retras şi a închis-o, sub supravegherea unor slugi cam sărace cu duhul, Alain (Csaba Ciugulitu) şi Georgeta (Anca Loghin). Arnolf, satisfăcut de rezultate, s-a decis să planifice căsătoria, când apariţia unei vechi cunoştinţe, tânărul şi romanticul Horaţiu (Cristian Iorga), i-a complicat planurile în mod neaşteptat. Horaţiu o va vedea pe Agnes la fereastră, vor face schimb de reverenţe, se vor revedea în aceleaşi circumstanţe, iar cei doi se vor îndrăgosti pătimaş. Arnolf va afla toate acestea chiar de la Horaţiu, care îl va pune necontenit în temă cu planurile sale de amorez ambiţios fără să ştie că bruta care o ţine în captivitate pe adorata sa e chiar cel căruia i se confesează, care şi-a schimbat, pentru siguranţă, numele. Între cei doi se va instala o rivalitate crâncenă, din care Arnolf va ieşi mereu în pierdere, în pofida avantajului de a şti în permanenţă următoarea mişcare a lui Horaţiu. Iar inocenta şi, aparent, naiva Agnes îşi va susţine iubitul până la capăt, demontându-i opresorului ei ideea că o femeie poate fi "dresată" încă de mică şi manipulată după bunul plac.
Nicu Mihoc face un tur de forţă în rolul său şi imprimă atâta energie personajului, încât Arnolf e ca o tornadă care aspiră, prin voinţa sa uriaşă, intenţiile şi acţiunile celorlalte personaje. Într-un fel, prestaţia actorului (ajutată, evident, şi de natura rolului) o eclipsează pe cea a colegilor săi, deşi nici un actor nu are slăbiciuni şi toţi îşi conduc rolul cu siguranţă şi seriozitate. Mihoc compune un personaj puternic, oscilând mereu între extreme, alternând între furie incontrolabilă, cinism, dezolare şi autovictimizare. El însă nu va lăsa garda jos fiindcă statutul privilegiat, care îi amplifică toate impulsurile despotice, complexul de superioritate şi delirul grandorii, nu îl lasă umilit în faţa unui tânăr vulnerabil, sărac şi inocent, pentru care dragostea sinceră şi necondiţionată faţă de Agnes reprezintă sensul vieţii. Cristian Iorga interpretează un june amorez loial faţă de prieteni (în cazul de faţă, Arnolf) şi faţă de iubită, susţinător al valorilor umane autentice, un suflet nemaculat de egocentrism, lăcomie şi hedonism social. Se manifestă mereu exuberant, chiar şi în cele mai nefaste momente, şi are încredere că eforturile sale vor fi, în cele din urmă, încununate cu succes. Alexandra Ţifrea anulează, treptat, imaginea iniţială, de tânără neroadă şi habotnică, dovedindu-se ingenioasă, inteligentă, consecventă şi sigură pe sine. Spre final, când îi mărturiseşte lui Arnolf că nu îl iubeşte şi că orice tentativă a acestuia de a o forţa să îl ia de soţ va fi inutilă, aceasta îşi subminează definitiv adversarul, lăsându-l complet dezarmat.
Cristian Juncu a actualizat textul, dar nu l-a modernizat exagerat şi inutil. Personajele nu comunică prin smartphone-uri, nu fac trimiteri actuale, prin interpolări, nu forţează conţinutul, ci îl lasă să respire larg şi firesc, adaptându-l doar la nivel de interpretare. Molière sună, în acest caz, la zi, lipsit de orice urmă de emfază şi de teatralitate redundantă. Firescul cu care sunt degajate replicile, naturaleţea mişcărilor şi frazarea impecabilă potenţează valoarea versificaţiei, iar rimele nu mai sugerează o estetică perimată şi muzeală, ci coroborează excelent rezultatului comic şi îl extind prin pauze neanticipate care provoacă surprize, adâncesc sensurile versurilor şi demonstrează că se poate juca o piesă de acest tip fără histrionism şi excese neavenite. Fireşte, adaptarea textului e o altă calitate a spectacolului, iar regizorul a acordat perfect timbrul original celui actual. De asemenea, a contextualizat povestea printr-un preambul şi o încheiere, în care Nicu Mihoc iese în avanscenă, din spatele cortinei, îmbrăcat în costum de epocă, cu perucă, se adresează direct publicului şi spune bancuri legate de încornoraţi, infidelitate şi vanitate. Aceste intervenţii scurte au pus spectatorii în temă cu conţinutul, au lansat spectacolul pe o pistă comică şi au oferit, la final, şi o morală.
Dincolo de interpretările ireproşabile şi de calitatea generală a spectacolului, Cristian Juncu şi-a lăsat amprenta regizorală cu discreţie, dar pregnanţă, imprimând o direcţie fermă, o claritate şi un ritm care au legat scenele în mod compact, evitând pauzele, digresiunile şi apariţia plictiselii de-a lungul celor două ore şi jumătate. Nu în ultimul rând, Şcoala nevestelor nu omite nici momentele de emoţie şi de profunzime, notabile fiind scenele în care Nicu Mihoc îşi deplânge eşecurile şi caută soluţii disperate de a ieşi din impas. Momentul în care cade implorator la picioarele Alexandrei Ţifrea este autentic şi mişcător şi nu implică nici o notă patetică sau rizibilă.
Şcoala nevestelor e o demonstraţie de artă comică. Ne arată că sensibilitatea şi umorul sunt complementare şi că o comedie poate triumfa şi fără să fie trasă de păr, împinsă în grotesc şi comercial. Parafrazându-l pe Cortàzar în nemuritorul său Şotron, râsul a săpat mai multe tunele decât toate lacrimile la un loc.
Regia, adaptarea şi ilustraţia muzicală: Cristian Juncu
Scenografia: Cosmin Ardeleanu
Coregrafia: Bordás Attila
Distribuţia: Nicu Mihoc: Arnolf / Alexandra Ţifrea: Agnes / Cristian Iorga: Horaţiu / Csaba Ciugulitu: Alain / Anca Loghin: Georgeta / Dan Rădulescu: Crisald / Ion Vântu: Henric / Luchian Pantea: Oronte.