Cei patru au făcut parte din primul proiect de teatru stradal din România, coordonat de regizorul Victor Ioan Frunză, cu care au avut peste o sută de reprezentații - Trupa pe butoaie. În ceea ce privește spectacolul Satyricon realizat după un celebru text al lui Petronius, deși a fost jucat doar de cinci ori, a reprezentat vârful de aur al teatrului târgumureșan și al unei perioade de glorie în care deasupra echipei "plutea dragostea". Mai mult decât a ne oferi date și statistici, actorii s-au transpus și ne-au transpus în trecut prin povești candide despre cum au jucat în semn de pace în locul în care s-au întâmplat tragicele evenimente din Martie negru (Conflictul interetnic de la Târgu Mureș s-a concretizat în confruntări grave ce au avut loc între 19 martie și 21 martie 1990 la Târgu Mureș în urma cărora cinci oameni și-au pierdut viața, iar sute de oameni au fost brutalizați și răniți - detalii aici), despre pățaniile lor și cascadoriile periculoase pe care le-au realizat sub îndrumarea lui Cristache, fost cascador, dar și despre micile accidente care au decurs din anumite situații. Ca orice act artistic inovativ, s-a finalizat mai devreme de termen, din cauza unei aprigi rezistențe la nou și unui conflict între generații. Dar este un proiect ce încă animă sufletele invitaților treizeci de ani mai târziu și care creează emoție chiar și în interiorul spectatorilor prea tineri să îl fi trăit. Un teatru pentru care chiar și ploaia stătea în loc să îl privească.
În aceeași seară a avut loc a patruzeci și cincea reprezentație a unui clasic (premiera fiind acum aproape 10 ani, pe 2 martie 2013) pus în scenă de Cristi Juncu.
Școala nevestelor, cu un text de Molière adaptat la contemporaneitate cu o iscusință deosebită a cuvintelor de către regizor, este o comedie savuroasă de o subtilitate aparte ce urmărește triunghiul amoros dintre Arnolf, un burghez bătrân interpretat cu mult haz de Nicu Mihoc, Agnes, tânăra crescută de protagonist, care a fomat-o după principiile și convingerile sale ca un Pygmalion al timpurilor noastre, pentru a o lua apoi de soție - jucată cu inocență vicleană de Ale Țifrea -, și Horațiu (poreclit și "muțunache", "fasonel", "jarcalete" și "mucea" de invidiosul tutore), bărbatul care reușește să-i fure inima fetei - în rolul căruia se află, cu o naivitate desăvârșită, Cristian Iorga. Din distribuție fac parte și Csaba Ciugulitu și Anca Loghin, într-un duo nostim tip Stan și Bran (Alain și Georgeta) ce garantează un râs copios, Dan Rădulescu, Ion Vântu și Luchian Pantea.
"Cunoașterea este putere", tocmai de aceea bătrânul alege să își țină viitoarea consoartă în necunoștință. O nevastă intelectuală poate fi periculoasă, fiindcă e mai predispusă să riposteze. Totuși, este ceva ce tinerei îi este impus să studieze. Numele piesei derivă de la cartea pe care Arnolf i-o oferă protejatei lui, Școala nevestelor sau 1623 de maxime ale căsătoriei, menită să o pregătească pe aceasta în a fi cea mai bună, fidelă, perfectă soție. Sintagme de un misoginism crunt precum "în orice căsnicie, supusă e femeia" sau "ca bărbatului să-i placă, la alții trebuie să displacă" construiesc bazele acestei cărți prăfuite și anulate de trecerea timpului. Mentalitatea învechită de tip patriarhal îl caracterizează totuși pe protagonist, iar încrâncenarea cu care acesta vrea să scape de Horațiu - un tip blajin, romantic și generos - și să își atingă scopul este deopotrivă comică și odioasă. Momentele muzicale și coregrafia realizată de Attila Bordás condensează cel mai bine sentimentele de neputință și disperare ale protagonistului, dar și de revoltă a celor doi amorezi.
Scenografia creată de Cosmin Ardeleanu este simplă și de efect: un covor de frunze uscate acoperă întreaga scenă și se tot mărește, ca o mărturie a timpului care trece, a bătrâneții protagonistului, dar și a pădurii ce o izolează pe copilă; o scară spiralată aduce aminte de turnul lui Rapunzel, în care se adăpostește Agnes, iar garguii din fundal supraveghează desfășurarea acțiunii, pregătiți în orice moment ca, în caz de nevoie, să își folosească puterile mitologice de alungare a forțelor răului - ceea ce se și petrece într-un final când iubirea adevărată triumfă datorită unei coincidențe miraculoase.
Pantea evidențiază la discuția de după spectacol felul ingenios în care Cristi Juncu se joacă cu epocile: într-o simetrie incipit-final, Mihoc este singur pe scenă, costumat într-un personaj veritabil de secol XVII și spunând bancuri moderne despre încornorați, însă abia în momentul în care se metamorfozează în Arnolf, cu o vestimentație actuală, începe să vorbească în rime, amintindu-ne că privim totuși un Molière. Contemporan cu La Fontaine, textul oferă referințe atât la acest scriitor, cât și la unele dintre cele mai cunoscute fabule ale lui, prin ziceri foarte cunoscute precum "vulpoiul nu ajunge până la struguri". Iar această trimitere la celebrul fabulist nu este întâmplătoare, Școala nevestelor are o morală a ei: dragostea cu forța are viață scurtă, intențiile pure sunt cele ce au câștig de cauză pe termen lung. Sentimentele ce vin natural, conduse de un destin invariabil, oamenii legați de firul invizibil de ață al sorții, acestea dăinuie. Nu chipuri sculptate în mod egoist după un ideal propriu și, în final, de neatins.
(Foto: Cristina Gânj)