Jurnal de călătorie - Diarios de motocicleta

Fără să cadă în pamflet politic, fără să facă portretul unei figuri-cult a politicii în devenire, Diarios de motocicleta relatează povestea a doi tineri deschişi şi treji, interesaţi şi minunaţi continuu de lume. Visele lor includ femeile, poezia şi muzica. Dar şi proiecte: ei călătoresc de la Buenos Aires către nordul Venezuelei pe o veche motocicletă Norton, în 1952, prin Chile, Peru şi Columbia.

Călătoriile fac tinereţea, spune proverbul. În cazul unui anume Ernesto Che Guevara, a fost perfect adevărat. Probabil că fără această călătorie alături de prietenul său nu ar fi devenit niciodată celebrul CHE. Fără s-o ştie, călătoria sa nu a fost una turistică, ci una iniţiatică.

Walter Salles, regizorul revelat cu Central do Brasil (Gara Centrală) este cel ce a avut curajul să atingă mitul lui Che, şi a făcut-o cu mult tact. Un clin d'oeuil deştept: a vorbi despre un subiect argentinian, făcând apel la un actor mexican (Gabriel Garcia Bernal) şi la un cineast brazilian. Întrucât Ernesto Guevara a concentrat în ideologia sa toate speranţele de justiţie socială ale Americii Latine.

Diarios de motocicleta ne înfăţişează, departe de discursuri politice, doi prieteni care traversează peisaje sublime, de la pampasul argentinian până la străvechile oraşe incaşe. Dacă primele secvenţe se desfăşoară într-un ritm nebun, acesta se încetineşte pe măsura ce motocicleta îşi pierde din performanţe şi celor doi li se impune mersul pe jos...

Dintr-un foarte stilat Buenos Aires al anilor cincizeci nu pleacă însă un revoluţionar, ci un student la medicină cu speranţe înalte şi de extracţie burgheză. Itinerariul cuprinde peste 12000 de km dintr-un capăt în altul al Americii de Sud, luminându-i pe cei doi asupra unor realităţi apropiate dar necunoscute. Între Chile, Peru, Columbia şi Venezuela, cei doi întâlnesc diverse personaje, descoperă tradiţii pe care le ignorau, asistă vrăjiţi la minunea de la Machu Pichu, şi îşi dau seama de existenţa multor populaţii care suferă, victime ale consumismului care cuprinde cu încetul totul...Descoperă în final că, între cei sănătoşi şi cei bolnavi, curge un râu...

Produs de mereu militantul Robert Redford şi bazat pe jurnalele scrise de Che Guevara şi de biologul Alberto Granado, astăzi un bătrân locvace care trăieşte în Cuba, filmul ne dăruieşte momentul rar în care un viitor medic începe să devină un revoluţionar mitic. Nu reiese de aici latura sa sfântă, depăşită de situaţiile picareşti, de panoramele magice şi triste, ci premiza acestei transformări: studentul la medicină înţelege că trebuie să vindece întreaga lume.

"Călătorim pentru a călători", zice Che Guevara, deşi ar fi putut spune că o fac pentru a ajunge în nordicul punct San Pablo la leprozeria unde îi aşteaptă o experienţă dură, ori că îşi iau astfel la revedere de la tinereţe...

Motivul călătoriei rămâne de fapt unul deschis, şi în aceasta constă sensul "Jurnalului". Valoarea călătoriei este măsurată de disponibilitatea celor doi de a se "pierde". A se pierde, în final, care este condiţia lui a se regăsi. Zilele şi săptămânile lor se suspendă către infinit, umplute de aventurile rapide ale lui Alberto, de stratagemele pentru a mai lua un prânz sau a mai găsi un pat pentru o noapte, de zăpada neaşteptată pe munţii din Chile, de fuga în faţa unui soţ gelos şi beat: se întâmplă totul, şi totul trece, în ingenuitatea unui timp care pare să fie obstinat în a nu avea sens sau direcţie.

Şi totuşi, sensul survine, încetul cu încetul. De exemplu când cei doi amici ajung la ruinele lui Machu Pichu şi văd ce rămâne dintr-o imensă lume acum dispărută. Şi văd bărbaţi şi femei pe străzi şi în pieţe: feţe şi voci care dintr-o dată nu mai sunt atât de îndepărtate şi care îi constrâng la interogaţie. S-au pierdut pe un continent pe care credeau că-l cunosc, dar din care cunoşteau doar geografia...

Regia este discretă, în serviciul imaginii realizate de un as al camerei, francezul Eric Gautier, autor al imaginii tuturor filmelor lui Patrice Chereau. Stilul regiei şi al imaginii, întărite şi de decorurile în 90% naturale sunt suspendate, lăsând să vorbească continentul. Rezultatul este un superb road-movie care amestecă ceva din Easy Rider si din Don Quijote (în care Che este Cavalerul tristei figuri, iar Granado este simpaticul, debordantul său Sancho)...

Salles utilizează gesturile explicite ale celor doi cu parcimonie, evitând să facă din personajul său un super-erou. În schimb cineastul şi-a întretăiat povestirea cu o faţetă documentară, cu câteva imagini virate în alb şi negru, de la somptuosul verde sud-american care predomină... Deşi uneori aceste momente pot agasa (o scenă cu adevărate femei quechuas, filmate în plină stradă e lipsită de subtilitate) ele permit totuşi ilustrarea unor conflicte sociale de ieri care încă persistă în secolul 21. Suntem în Argentina lui Juan Peron, în 1952. În mai puţin de trei ani Franţa va trebui să iasă din Vietnam pentru a fi înlocuită de Statele Unite. În Saigonul din The quiet american, în 1955, Graham Greene îl va pune pe personaj să spună că: "...mai devreme sau mai târziu trebuie să decizi de partea cui eşti, dacă vrei să rămâi uman"... La Paris, în 1951, Camus a scris Omul revoltat. Un gânditor ne-ortodox, unul care nu are încredere în nici-un adevăr. Ernesto şi Alberto pleacă deci la drum, lăsând în spate un trecut scurt, având în faţă viitorul.

Muzica a primit Premiul Oscar şi e semnată de Gustavo Santaolalla. Ea îmbracă povestirea cu melodiile soft latino-rock, percutante, nu lipsite de contraste, ale unui spirit revoltat înaintea epocii sale.