Hasta siempre... - Diarios de Motocicleta

Tare greu să-ţi păstrezi obiectivitatea atunci când, în mijlocul filmului, se stârneşte discoteca din subsol, vecinul din spate raşchetează la greu copane de la KFC iar, în stânga, doi intelectuali fini îşi povestesc acţiunea unul altuia. Încercăm...

Cu multă vreme înainte a deveni imprimeu pe tricouri şi hit prin cluburi, Che Guevara era un puşti astmatico / idealisto / comunist şi se chema Ernesto Guevara de la Serna. Undeva în decembrie 1951, junele student la medicină a purces, alături de prietenul său mai măricel Alberto Granado, într-o călătorie iniţiatică pe o motocicletă cam hărtănită şi printr-o Americă de Sud etern măcinată şi dureros de frumoasă. Ambii amândoi au ţinut să-şi noteze impresiile de drum - şi din cele două scrieri (Notas de viaje, respectiv Con El Che por America Latina) scenaristul Jose Rivera a schiţat un road-movie pe care l-a regizat brazilianul Walter Salles şi care se cheamă Diarios de Motocicleta.

Trecând cu graţie peste protestele unora (un film poetic despre un mercenar sângeros, buuu!!!) şi dezamăgirea altora (donde es la revolucion!!?!?!), trebuie recunoscut că filmul cam trişează din start - motocicleta din titlu răposează înainte de jumătate, drept care odiseea continuă per pedes, per camiones şi per vapores. Şi totuşi, făcând abstracţie de apelativele gratuit / controversate, primii protestatari au ceva dreptate (ceilalţi sunt doar tâmpiţi, filmul se petrece mult înainte de parteneriatul cu Fidel): dacă vedem Diarios ca povestea unui tânăr care se plimbă de nebun prin decorul de la Fitzcarraldo, fără să ne pese că într-o zi va deveni El Che, atunci e banal; dacă vedem Diarios ca dimineaţa unui revoluţionar, atunci paralela îngroşată Guevara / Hristos (vezi proba de înot nocturn şi vizita la leproşi) e deplasată şi-l face greu digerabil...

Lăsând interpretările deoparte, imaginile minunate (Argentina, Chile, Peru,), naturaleţea motocicliştilor (Gael Garcia Bernal şi Rodrigo de la Serna, văr bun cu adevăratul Che), pseudo-fotografiile alb / negru cu băştinaşii şi apariţia finală a adevăratului Alberto Granado, privind simbolic avionul ce-i duce prietenul spre alte zări, te cam fac să uiţi de minusuri şi de faptul că, până la urmă, senor Guevara nu era un tip foarte inteligent.