Diarios de motocicleta - Jurnal de călătorie

Diarios de motocicleta nu este un film despre Che Guevara. Regizorul brazilian Walter Salles vorbeşte foarte frumos despre "straturi", mai ales despre "straturi de gravitate", referindu-se la nivelurile pe care şi-a construit filmul, niveluri care permit şi o călătorie în adîncime. Filmul, al cărui scenariu a fost scris după "Notas de viaje" de Ernesto Che Guevara şi "Con el Che por Latinoamerica" de Alberto Granado, îi urmăreşte pe cei doi prieteni, Ernesto "Fuser" şi Alberto, în călătoria lor demarată în 1951 pentru a descoperi America de Sud. Ernesto nu e încă Che, iar Alberto nu şi-a terminat studiile de chimie. Este călătoria la capătul căreia tinerii se vor trezi schimbaţi. Din Argentina pînă în Venezuela, trecînd prin Chile, Peru şi Columbia, călătoria, făcută pînă la un moment dat pe o motocicletă din 1939 (Norton 500), îi pune pe cei doi tineri, dincolo de concentraţia inerentă de aventură, în contact cu o realitate străină lor pînă atunci. Frumuseţea filmului vine şi din faptul că Salles şi echipa au făcut o călătorie similară, care i-a schimbat şi pe ei. Salles spune că documentarea pe care a făcut-o în aceleaşi locuri pe unde au trecut cei doi prieteni l-a făcut să vadă că realitatea nu s-a prea schimbat în cei 50 de ani care au trecut. Iar dacă acum 50 de ani Ernesto a avut revelaţia unei identităţi latino-americane, asta are în filmul lui Salles prea puţin de-a face cu comunismul, ci cu o umanitate universală, foarte bine somatizată de regizor.

Diarios de motocicleta mai este şi povestea a doi prieteni, şi povestea unei creşteri. Dacă rezultatul e aproape desăvîrşit, asta se datorează şi scenaristului José Rivera (care a studiat cu Gabriel García Marquez la Sundance Institut), dar şi regizorului Walter Salles. Urmărindu-i pe cei doi tineri prin nişte peisaje de o frumuseţe frustă şi sinceră, filmul devine pe scurte felii un fel de documentar artistic, de "documentar indus", cum spun realizatorii. Există cîteva secvenţe filmate în ciné-vérité, în care cei doi actori, Gael García Bernal şi Rodrigo de la Serna, stau de vorbă cu localnicii. Actorii, atît de reţinuţi şi de naturali şi în secvenţele de ficţiune pură, au inteligenţa de a juca în acelaşi registru, de aici naturaleţea şi senzaţia că întreg filmul e teribil de viu.

Prin operaţii subtile, filmul îl poate modifica şi pe spectator, oferindu-i poate o percepţie mai umană şi mai caldă despre lume, aşa cum sunt aşa-zisele fotografii de la final, în alb-negru, cu oameni simpli, numai că nu sunt fotografii, oamenii stau nemişcaţi, ca într-un prezent etern. Datorită muzicii care pe alocuri schimbă macazul de la mambo la ritmuri moderne, dar şi datorită imaginii şi culorilor, filmul operează pe mai multe niveluri temporale, dînd senzaţia că e în acelaşi timp clasic şi modern. Asta vine tot în sprijinul concepţiei lui Salles, care a dorit să lucreze cu materii subtile, fără mare priză în real şi, dincolo de legenda lui Che şi de impactul ei extraordinar, să facă mai degrabă un road-movie metafizic. Diarios de motocicleta este unul dintre puţinele filme de o discreţie deloc forţată, în care personajele şi spectatorii se schimbă fără să-şi dea seama nici unii, nici ceilalţi. Produs, printre alţii, de Robert Redford, filmul a avut premiera la Festivalul Sundance, la 52 de ani după ce Ernesto şi Alberto au demarat din Buenos Aires călătoria care avea să le schimbe vieţile. Faptul că la final Salles introduce nu numai fotografii reale cu cei doi prieteni, dar şi imaginea lui Alberto Granado, cel din ziua de azi, pune povestea între rame şi o încheie în tonurile unei prietenii care nu mai are nimic de-a face cu trecerea timpului. Şi, ca povestea să fie completă, interpretul lui Alberto, Rodrigo de la Serna, este văr de-al doilea cu Ernesto Che Guevara.