O tânără din Bratislava decide să se prostitueze în Viena, un afacerist londonez cu probleme în căsnicie aranjează o întâlnire (sic!) cu aceeaşi prostituată, în timp ce soţia lui are o aventură cu un fotograf brazilian de vreo 25 de ani, acesta având la rândul lui o iubită, braziliancă şi ea, care descoperă adulterul şi decide să se întoarcă în Rio, nu înainte de a încerca să seducă un fost puşcăriaş condamnat pentru abuz sexual decis să îşi schimbe viaţa. Un stomatolog algerian din Paris îndrăgostit de asistenta lui rusoaică, căsătorită cu şoferul unui interlop rus care ajunge în patul prostituatei slovace, în timp ce şoferul său o întâlneşte la colţ de stradă pe sora acesteia şi decid să plece spre nicăieri în bolidul interlopului mai sus amintit.
La mijloc apare Anthony Hopkins în rolul unui tată îndurerată în căutarea fiicei îndelung dispărute al cărui unic rol în poveste pare să fie un discurs inspiraţional ţinut la o întrunire a alcoolicilor anonimi a cărui idee de bază - principiul latinesc carpe diem - se lipeşte pe rând de fiecare dintre personaje dând o notă uşor idilică personajelor şi aspiraţiilor lor, demolând totodată orice tentativă de a adânci o serie de teme latente ale naraţiunii precum moralitatea unei alegeri sau a alteia, fidelitatea între parteneri sau religia şi îngrădirile aduse de preceptele religioase libertăţii de a alege a individului.
Nici nebuni frumoşi care se lasă pradă clipei, nici oameni din carne şi oase care ezită în a lua decizii, personajele lui Meilleres sunt mici roboţei de plastic care reacţionează mecanic în situaţii clişeu, micile lor drame fiind strivite de artificialitatea construcţiei care îi înghesuie cu forţa într-un destin circular în care toată lumea influenţează pe toată lumea, ca într-un butterfly effect atât de bine dozat încât devine plictisitor de previzibil.
Cochetând cu o imagine atent bibilită, scăldată într-o lumină albăstruie prin care personajele bântuie pendulând între o alegere sau alta, între scharf şi unscharf, cu chipurile reflectându-li-se în ferestre şi oglinzi, dedublându-se parcă, câte unul pentru fiecare încrengătură din drum, cu paralelismul firelor narative rezolvat în split screen-uri şi tăieturi de la o poveste la alta ghidate tot după principiul întâmplării, 360 suferă de păcatul formalismului la care se adaugă joaca de-a destinul camuflat în întâmplare atât de la vedere încât devine obositor de repetitivă.
Oameni şi destine se ciocnesc doar pentru a duce povestea mai departe, însă odată terminată rotaţia filmul nu se adună în nimic. O parte din personaje se pierd la jumătatea drumului, iar ceilalţi capătă ceea ce căutau, pare-se, de la bun început fără alte motivaţii decât probabil vreo ordine divină care pune lucrurile în ordine la timpul potrivit.
Şi dacă nu era suficient de clară importanţa destinului în construcţia lui 360, Meilleres găseşte de cuviinţă să planteze în finalul filmului o reluare a primei scene din filme. O altă tânără decisă să se prostitueze care se dezbracă la rândul ei în faţa unui peşte în trening, într-un studio cu tapet kitsch şi fotolii cu blană. And the story goes on and on and on...