Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Festivalul de film B-EST, 2013

Regal B-EST IFF, 2013


Observator Cultural, aprilie 2013
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Cea de-a IX-a ediţie a Festivalului Inter­naţional de Film Bucureşti (B-EST IFF) s-a desfăşurat între 15 şi 21 aprilie 2013, la Cinema Studio, NCRR - Studioul "Horia Ber­nea" şi Sala "Elvira Popescu". Atît filmele din competiţie, cît şi cele din secţiunea" Pano­rama" s-au dovedit a fi realmente un regal. Selecţia echilibrată şi variată a adus numai filme bune, indiferent de registru sau tematică: de la Free Zone la Epilogue, la Blanca­nieves, Wrong, Sight­seers, Love Building. Au fost proiecţii speciale ale filmelor lui Alexandru Tatos şi Elisabeta Bostan, iar Victor Rebengiuc şi Mircea Diaconu au fost omagiaţi pentru întreaga activitate.

Festivalul s-a deschis cu proiecţia Jagten / Vînătoarea, a regizorului danez Thomas Vinter­berg, ales de curînd să prezideze juriul "Un certain regard" de la Cannes. Pelicula aduce deodată cu lumina iernatică a nordului un episod pe cît de crunt, pe atît de ceţos: un bărbat de 40 de ani, trecut prin divorţ, aflat în şomaj, încearcă să-şi recapete dreptul de a-şi vedea băiatul, după ce-şi găseşte o slujbă la o grădiniţă, dar este acuzat de pedofilie. Zvonul se răspîndeşte ca o pecingine, transformînd un om într-un vînat. Comu­nitatea orăşelului nordic, cu prieteni şi vecini care duc o viaţă obiş­nuită, va fi cuprinsă de isterie la vestea că Lucas (Mads Mikkelsen) a pipăit mai mulţi copii la grădiniţă. Ostra­cizat şi molestat, bărbatul se luptă să-şi recapete viaţa şi afecţiunea băiatului şi a comunităţii în care trăieşte. Filmul este credibil psihologic, iar Mads Mikkelsen joacă excelent (de altfel, a primit Premiul de interpretare la Cannes, în 2012). Povestea e bine articulată, dozată psihologic, cu cadre care valorifică gesturile şi expresivitatea actorilor şi cu o imagine în care lumina acompaniază sugestiv stări şi conflicte emoţionale.


Wrong, filmul regizorului Quentin Dupieux, ne trece într-o altă zonă, a unui soi de Absurdistan personal. Protagonistul Dolph Springer (Jack Plotnick) porneşte într-o aventură suprarealistă, pentru a-şi găsi cîinele pierdut, recurgînd inclusiv la şedinţe de telepatie. Viaţa lui pare un soi de năuceală: tot ce i se întîmplă e la limita dintre vis şi realitate. Ceasul sună dimineaţa la 07.60, Dolph nu-şi mai găseşte cîinele, are o discuţie cvasitembelă de­spre logoul unei cutii de pizza, se duce la serviciu, deşi a fost concediat de trei luni. În birouri plouă, lucru ce nu le pare deloc anormal angajaţilor. Un misterios domn Chang îi dă o întîlnire conspirativă în pădure, ca să-i spună că i-a răpit cîinele şi că i-l va re­da doar cu condiţia de a-şi regăsi iubirea pentru el. Mesajele îi sînt transmise în mod straniu de personaje devenite medium pentru cîteva clipe. Vecinul care face jogging refuză să accepte că face jogging, îşi încarcă totul în două valize şi pleacă singur la drum, spre nicăieri, conduce şi se tot duce, ajungînd în zone stranii. Grădinarul lui Dolph îi arată cum palmierul s-a transformat în brad, apoi îl înlocuieşte cu un pui de palmier. Cineva vopseşte maşinile staţionate, schimbîndu-le culoarea. Emma, frumoasa vînzătoarea de pizza, nu distinge realitatea de propriile dorinţe. Bizareria pare la locul ei, personajele se poartă firesc-nefiresc, replicile au un umor absurd-savuros, dar sub această pojghiţa de viaţă alandala stau fragilitatea şi dorinţa de afecţiune, de regăsire a unei fiinţe dragi. Wrong este o poveste despre lucrurile care contează, făcut însă fără gravitatea-gravă, cu o subtilitate convingătoare. Dolph Springer este un soi de Buster Keaton postmodern, Emma pare ieşită dintr-un tablou pop art, multe secvenţe par un mixaj de videoclipuri stranii. Un film cu totul special, straniu, cu umor şi cu o viziune picturală, care a şi primit, de altfel, premiul criticii.  
  
Blancanieves, filmul spaniol în regia lui Pablo Berger, care a cîştigat Trofeul Festivalului (intrat deja în competiţia pentru Oscar), este o rescriere originală şi reuşită a basmului clasic. Un film alb-negru (elogiu adus filmului mut al anilor '20) care foloseşte expresionismul fimului mut în aşa fel încît să nu pară nici şarjat, nici hors du temps, cu muzică de flamenco pentru scenele de dans. Interesant este că filmul nu alunecă în melodramă sau kitsch. Iubirea dintre un toreador celebru şi bogat, Antonio Villalta (Daniel Giménez Cacho), şi o dansatoare de flamenco, Carmen (Inma Cuesta), ia o turnură tragică în urma unui accident la o coridă. Tatăl supravieţuieşte, dar va rămîne paralizat, în timp ce mama moare la naşterea fetiţei Carmencita (Sofia Oriá). O mamă vitregă în persoana infirmierei Encarna (Maribel Verdu) le va face viaţa un calvar atît tatălui, cît şi fiicei. Episoadele basmului Fraţilor Grimm, etapele, sînt păstrate (apar inclusiv piticii, doar că sînt pitici toreadori), dar situaţiile concrete sînt aduse în lumea anilor '20, unde miraculosul vine în prezenţa unui cocoş isteţ, Car­mencita-Albă ca Zăpadă (Macarena García) devine prima femeie toreador, iar Prince Charming nu este un june frumos, tras prin inel şi bogat, ci un pitic duios care îi veghează somnul şi-i reface machiajul după săruturile de bîlci. Imaginile şi povestea în sine devin chiar după primele secvenţe credibile, chiar şi răutatea extremă a Encarnei, chiar şi felul în care fetiţa învaţă cum să lupte cu taurii. Expresionismul, cu schematismul de rigoare al personajelor de basm, este integrat firesc în această lume fabuloasă a spectacolului (de flamenco, de coridă sau de bîlci), naivitatea, cruzimea şi duioşia sînt bine dozate, iar rezultatul este un film memorabil.

  

Sightseers, în regia lui Ben Wheathley, care a luat Premiul pentru scenariu, este un Bonnie and Clyde combinat cu scene de film noir, trase spre un umor cam sadic. O nebunie de film sardonic despre un cuplu care pleacă într-o excursie cu rulota, iar pe parcurs normalitatea, cea pe care o aşezăm în noi şi în jur, ceea ce ne-am obişnuit să numim normalitate la un moment dat, este cu totul răsturnată de situaţii groteşti şi macabre, în care plăcerea animală, dezorientarea, obsesiile şi frustrarea îşi spun cuvîntul. Peisajele englezeşti sînt doar decorul prin care trece acest cuplu cam tembel, lăsînd în urmă cadavre, fără vreo motivaţie anume, doar pentru că fiecare are fixaţiile şi explicaţiile sale care mai de care mai ciudate. Chris (Steve Oram) şi Tina (Alice Lowe) urmea­ză finalmente o logică mai puţin obişnuită a iubirii şi a libertăţii, în care se descoperă, îşi descoperă latura pasională şi rebelă. Umorul englezesc negru sparge tiparele acestei normalităţi, fără ca nota sadică să facă notă aparte într-o lume aparent aşezată, dar nebună-nebună.
  
The Colour of the Chameleon a bulgarului Emil Christov, este povestea celui spionat care spionează, pînă cînd nu se mai ştie cine pe cine spionează. Un tînăr onanist, cu o poveste de familie înceţoşată recrutea­ză un grup de intelectuali, făcîndu-i să creadă că Securitatea se interesează de sexualitatea oamenilor, şantajîndu-i, încurcînd iţele, fabulînd, sperînd să iubească. Filmul aflat la graniţa dintre parabolă şi distopie aduce un imaginar sumbru expresionist, cu o uşoară intertextualitate (Casablanca sau Brazil), în care realitatea şi ficţiunea se confundă, în care teama, grotescul şi sublimul ating culorile incerte ale visului.
  
Searching for Sugar Man, documentarul de lungmetraj care a luat deja Oscarul, merită şi el văzut. Malik Bendjelloul reface biografia unui star rock, cumva underground, al anilor \'70, erou în Africa de Sud: Rodriguez. Poveştile nebuloase despre viaţa sa, despre discurile vîndute, misterul dispariţiei şi al regăsirii acestuia, scot la lumină, dincolo de detectivismul şi curiozitatea de rigoare sau de fabulaţie, un om care trăieşte la marginea societăţii, cu convingerea că munca şi muzica sînt la fel de importante şi de nobile atunci cînd sînt însoţite de umanitate. Între zvonuri şi fabulaţie stau versurile şi muzica unui om care are forţa de a atrage mulţimile şi de a le electriza. Viaţa lui Rodriguez satisface înclinaţia pentru mister, propensiune pentru un model, un erou salvator, iar povestea reconstituită, în care vocile celor care l-au întîlnit spun lucruri diferite sau asemănătoare, devine o saga modernă fascinantă.


Cesare deve morire / Cezar trebuie să moară
 în regia fraţilor Paolo & Vittorio Taviani, film laureat cu Ursul de Aur la ediţia din 2012 a Festivalului Interna­ţional de Film de la Berlin, a fost proiectat în prezen­ţa producătoarei Grazia Volpi, care a lucrat în ultimii ani aproape în exclusivitate cu fraţii Paolo şi Vittorio Taviani. Montarea lui Iulius Cezar, de William Shakespeare într-o închisoare de maximă securitate scoate la iveală, printre scenele pregătite pentru spectacol, mici indicii despre vieţile celor închisi, cu sobrietate şi înţelegere, precum şi implicarea lor în montarea spectacolului, care dă, pentru scurt timp, un sens vieţii lor claustrate, violente, amăgite şi amare. Conflictele personale şi cele din piesa lui Shakespeare se întretaie, iar printre gratiile şi coridoarele puşcăriei, fîlfîie togile romane. Un film cu o tăietură de maestru, care curge fără cusur, în ciuda planurilor întretăiate. Un film de neratat care a încheiat un festival reuşit.

Premiile IFF 2013:
 Trofeul Bucureşti IFF 2013 pentru Cel mai bun film: Blancanieves, în regia spaniolului Pablo Berger. Potrivit motivaţiei juriului, premiul a fost oferit pentru reuşita combinare dintre un omagiu plin de imaginaţie adus cinematografului mut şi o actualizare poetică a unui faimos basm pentru copii".
 Premiul pentru Regie: Epilogue de Amir Manor: "un portret sfîşietor al unui amurg de viaţă plin de dezamăgiri şi decepţii".
 Premiul pentru Cel mai bun scenariu, Sightseers, al britanicului Ben Wheatley: "pentru modul sardonic şi foarte original în care e privit un anumit aspect al mentalităţii britanice".
 Premiul Publicului şi Menţiunea Specială acordată de juriul oficial:Love Building, debutul în regie al Iuliei Rugină: "pentru energia şi entuziasmul echipei de tineri care au lucrat la el".
 Premiul Criticii: Wrong, în regia lui Quentin Dupieux, "un cinema pur, în ciuda faptului că autorul său nu e un cineast de formare, ci un DJ cu viziune".
 Regizorii Elisabeta Bostan şi Amos Gitai au primit Premiile de Excelenţă pentru contribuţia extraordinară adusă celei de-a şaptea arte. 

Juriul Bucureşti IFF 2012 a fost alcătuit din: Grazia Volpi, producătoarea filmului Cesare deve morire, Horia Lapteş, director de imagine, Dragan Marinkovic, organizatorul Festivalului de Film Documentar şi de Scurtmetraj de la Belgrad, André Ceuterick, directorul Festivalului Filmului de Dragoste de la Mons, şi reputatul critic de film Dan Făinaru, preşedintele juriului.
Juriul criticii a fost compus de această dată din Anca Grădinariu, Florin Barbu şi prof. univ. dr. Laurenţiu Damian.
Parteneri (deja tradiţionali) au fost: Uniunea Cineaştilor din România, Noul Cinematograf al Regizorului Român, Mu­zeul Ţăranului Român, Asociaţia Cultu­rală Macondo, Independenţa Film, Institut Français de Bucarest, British Council, Ame­rican Cultural Center şi Radio Guerrilla.




 Toate articolele despre Festivalul de film B-EST, 2013


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Doina Ioanid


Alte articole

 Retrospectivă B-EST 2013 la NCRR!, Comunicat de presă
 Blancanieves în Competiţia B-EST IFF, 2013, Andrei Şendrea
 Plastic - 360 la B-EST IFF, 2013, Oana Ghera
 Cesare deve morire - Gala de închidere B-EST IFF, 2013, Sabina Balan
 Searching for Sugar Man - proiecţie specială în cadrul B-EST IFF, 2013, Sabina Balan
 Toate articolele despre Festivalul de film B-EST, 2013


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer