Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Festivalul de film Cannes, 2013

Comentarii la Selecţia oficială Cannes, 2013


FilmSense, aprilie 2013
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
După numele prezente pe afiş, Selecţia oficială a Festivalului de la Cannes 2013 pare destul de echilibrată în conţinut. Prezenţa unor autori în Competiţie e cu atît mai interesantă cu cît - în ultimele lor apariţii pe ecran - au construit proiecte care sînt cel puţin chestionabile din punct de vedere valoric.

Ultimul film al lui Alexander Payne (care a mai fost în Competiţie la Cannes în 2002, cu About Schmidt) - The Descendants - oferă o poveste în care, în aparenţă, visul american e pus sub semnul întrebării (şi cei bogaţi suferă, şi ei sînt neîmpliniţi). Doar în aparenţă, fiindcă filmul nu depăşeşte limitele mainstream-ului hollywoodian şi, pînă la urmă, devine corect politic şi dă şansa la fericire personajelor care dau dovadă că nu s-au lepădat de conştiinţă. Avînd în vedere că filmele conformiste ale lui Payne au ocolit Cannes-ul (Sideways, Descendants), Nebraska ar putea fi o surpriză. Pentru a revendica un premiu, un bărbat în vîrstă călătoreşte din Montana în Nebraska alături de fiul său, acesta din urmă însoţindu-l în speranţa că va reuşi să îl descopere ca om. Din perspectiva subiectului, filmul ar putea avea calitatea unui The Straight Story, însă nu e un fapt pe care aş avea curajul să pun un pariu.

Veteranul acestei competiţii este Roman Polanski. Şi el se întoarce la Cannes după unsprezece ani; în 2002 The Pianist a fost distins cu Palme d'Or. Venus in Fur e ecranizarea piesei de teatru omonime pe care a scris-o David Ives, o piesă consacrată pe Broadway. O actriţă încearcă să convingă un regizor că merită rolul principal din producţia lui următoare. Emanuelle Seigner joacă aici rolul principal şi - avînd în vedere că e soţia lui Roman Polanski - avem un mic joc autoreferenţial-ironic la adresa istoriei lor, în relaţie cu cinematograful. Ceea ce deja e un semn bun faţă de ultimul film semnat de Polanski, care e tot o ecranizare după o piesă de teatru. Carnage era un film marcat de propria importanţă, cu intepretări actoriceşti exagerate (Jodie Foster, în special) şi cu o atitudine sfătoasă. Fapte cu atît mai evidente cu cît Polanski obliga cinematograful să rămînă un simplu mijloc narativ, în loc să îl dezvolte ca mediu capabil să se întoarcă asupra propriilor formule de expresie şi să interogheze transformarea unui act teatral în reprezentare filmică, sau trecerea de la registrul de interpretare teatral la căutarea mişcării naturale în cinema.

De la Sex, Lies and Videotape (Palme d'Or în 1989, cînd regizorul avea doar 26 de ani) şi, mai ales, de la Schizopolis încoace - cu o singură excepţie, Bubble, - discursul lui Soderbergh s-a îndulcit odată cu re-localizarea sa sub aripile Hollywood-ului. Iar acum ajunge la Cannes - pentru a patra oară în cariera sa - cu o producţie HBO, post pe care filmul e programat pentru difuzare după Cannes. Behind the Candelabra ecranizează romanul autobiografic în care Scott Thorston rememorează relaţia avută cu pianistul american de origine poloneză Liberace. Michael Douglas şi Matt Damon au rolurile principale în această peliculă. După declaraţiile sale, Soderbergh va lua o pauză însemnată de la cinema după acest proiect, pentru a se dedica picturii.

James Gray e prezent pentru a patra oară consecutiv la Cannes. Dacă e să judecăm după filmografia sa, probabil că e cel mai mainstream regizor atît de des prezent în Competiţie. În afara primului său film - Little Odessa -, toate celelalte au călcat covorul roşu al festivalului. The Yards, We Own the Night, Two Lovers şi, acum, The Immigrant. Ca interpret principal, toate au un numitor comun: Joaquin Phoenix. În The Immigrant o are ca parteneră pe Marion Cotillard.

După un Premiu de regie primit la ultima vizită la Cannes, cu excelentul Drive (în 2011), danezul Nicholas Winding Refn revine pe Croisette. De această dată cu un film cu buget redus (sub cinci milioane de dolari), în cadrul căruia semnează şi scenariul. Cu Ryan Gosling (din nou) în rolul principal, o poveste cu mafioţi thailandezi şi cu o răzbunare în onoarea familiei. Only God Forgives.

Un film pe care îl aştept cu drag e cel semnat de Jia Zhangke. Nu m-am omorît după Sanxia haoren / Still Life, însă am fost extrem de impresionat de ceea ce Jia Zhangke a reuşit să facă şi din punct de vedere narativ şi din punct de vedere vizual în documentarul I Wish I Knew (2010). O odă închinată oraşului Shanghai şi celor care au legătură cu el, în care, vreme de o sută patruzeci de minute, diverse persoane care au trăit în oraşul-port din China povestesc în faţa camerei de filmat istorii personale care încadrează evenimente şi elemente definitorii pentru viaţa metropolei chineze. Acum vine la Cannes cu Tian Zhu Ding.

Takeshi Miike e unul dintre cei mai prodigioşi regizori - dacă nu chiar cel mai prodigios regizor în viaţă. Nouăzeci de pelicule îi poartă semnătura. Printre ele unele experimentale (Visitor Q), destul de greu de digerat, iar altele de o tandreţe aparte (Audition). Filmul din competiţie, Straw Shield, este produs de compania japoneză Oriental Light and Magic (sic!), cei care se află în spatele seriei Pokémon. Motive suficiente pentru a-l aştepta cu interes.

După două filme premiate la Berlin, ultimul dintre ele - Nader and Simin, A Separation - cu Ursul de aur, după un Oscar pentru Cel mai bun film străin, pentru acelaşi A Separation, Asghar Farhadi ajunge pentru prima dată la Cannes. Nu pot spune că m-am omorît după filmele sale. Are un ochi deosebit pentru actori, îi aduce bine în roluri, însă flambările morale care încheie filmele sale mă fac să mă îndrept cu teamă spre acest nou proiect al său: The Past (cu Bérénice Bejo în rolul principal).

Pe Paolo Sorrentino l-am urmărit la TIFF în 2009, într-o proiecţie specială a lui Il Divo. Despre divinul Giulio Andreotti. Un film atît de încărcat cu informaţie, încît sînt necesare două vizionări pentru a putea stabili legăturile dintre personajele care se perindă pe ecran. Il Divo avea şi un montaj cu ruperi de ritm, trebuia să fii foarte atent ca să ţii pasul cu el. Dar şi în cazul în care începeai să te rătăceşti prin hăţişul informaţional de pe ecran, tot erai cucerit de modul în care Sorrentino reuşea să creioneze portretul lui Andreotti: care pare politicianul perfect, fără mină, fără sentimente, invulnerabil şi impenetrabil. Ale cărui fapte de vitejie înclud relaţii cu masoneria, cu mafia şi clerul. Filmul lui Sorrentino prezent în Competiţie la Cannes în 2013, La grande bellezza, cuprinde povestea unui scriitor care, în timp ce îmbătrîneşte, se reculege din ce în ce mai avid în amintirile pasiunilor sale de tinereţe.

Ceea ce am văzut de François Ozon pînă acum - 8 femmes, 5x2 sau Potiche - nu mă prea fac nerăbdător să întru la noul său film - Jeune et jolie. Care, după descrierea imdb.com, e "portretul unei fete de 17 ani, în patru anotimpuri şi patru cîntece". E drept că nu am văzut Swimming Pool, singura sa prezenţă la Cannes pînă acum.

Nu acelaşi lucru îl pot spune despre La vie d'Adèle, noul film al lui Abdellatif Kechiche. Kechiche e autorul lui Le grain et le mulet, cel mai intens festin cinematografic de la Babettes gaestebud / Babette's Feast încoace (în acelaşi timp un film deosebit - despre articulaţiile familiei sau despre situaţii care degenerează sub greutatea unor viziuni neuniforme asupra vieţii).

Fraţii Coen se întorc la Cannes după şase ani, cu Inside Llewyn Davis. Nu e un thriller fără scăpare - cum a fost No Country for Old Men, probabil cel mai bun film al lui 2007, alături de Silent Light al lui Carlos Reygadas -, ci e un film despre scena muzicală new-york-eză a anilor '60. Cu Oscar Isaac, Carey Mulligan şi Justin Timberlake în rolurile principale.

Cel mai tînăr autor prezent în competiţie este mexicanul Amat Escalante (34 de ani). Pentru debutul său din 2005, Sangre, a fost recompensat cu premiul FIPRESCI la Cannes (unde a fost prezent în secţiunea Un certain regard). Sangre a obţinut un premiu important şi la Salonic. Acum va fi prezent la Cannes cu al cincilea său lungmetraj, Heli. Escalante e prieten şi colaborator al lui Carlos Reygadas.

O parte dintre autorii din Competiţie îmi sînt mai puţin familiari. Unul dintre ei este Arnaud des Pallières. Va avea în Festival un film de epocă, Michael Kohlhaas. Unele dintre proiectele semnate de Arnaud Desplechin - Esther Kahn sau Rois et reine - le-am întîlnit în diverse momente, dar nu s-a întîmplat să le văd. Din distribuţia filmului său din Competiţie, Jimmy P., fac parte Benicio del Toro şi Mathieu Amalric. Nici olandezul Alex van Warmerdam nu mi-e cunoscut, prilej, poate, pentru o întîlnire specială. La Cannes se va afla cu filmul Borgman. La fel, puţin cunoscut mi-e şi japonezul Hirokazu Koreeda. Am citit despre el că ar avea o abordare cinematografică apropiată de cea a autorului taiwanez Hou Hsiao-Hsien. În acest sens, Soshite chichi ni naru e un film care nu trebuie neglijat. O altă prezenţă franceză în Competiţie e cea a autorului de origine ciad-eză, Mahamat Saleh Haroun. În 2010 a primit Premiul Juriului la Cannes pentru Un homme qui crie. Acum va fi prezent cu Grisgris. Ar putea părea că e o prezenţă exotică în festival - Valeria Bruni-Tedeschi, actriţă şi regizor din Italia. Totuşi, pentru filmul său anterior, Actrices (2007), a primit Premiul Juriului secţiunii Un certain regard. Un château en Italie e filmul pe care-l va prezenta în 2013 la Cannes.



 Toate articolele despre Festivalul de film Cannes, 2013


0 comentarii

Spacer Spacer