Pornind de la scopul concret de a obţine finanţare pentru un film în care protagonistul urma să fie Alec Baldwin (o relansare a carierei de film a actorului care şi-a petrecut ultimii şapte ani jucând într-un serial american - 30 Rock), James Toback face o demonstraţie a etapelor prin care un film trebuie să treacă pentru a putea exista, practic trecerea de la idee la începerea construirii obiectului cinematografic astfel încât el să fie un cât mai rentabil produs cinematografic. Aproximările finanţărilor sunt mereu dezamăgitoare, fie pentru că numele de pe afiş nu vând suficient de bine, fie pentru că plotul nu e ceea ce publicul vrea să vadă, chiar dacă e de o calitate superioară. Mulţi dintre oamenii care se presupune că respiră film nu sunt oameni de cinema, ci oameni de afaceri pentru care importantă e industria, şi, implicit, profitul, filmul fiind o resursă ca oricare alta. Reperele pe care ei le folosesc sunt cele care nu dau greş şi care nu au legătură directă cu arta, ci cu ceea ce consumatorul cumpără.
Întâlnirile lui Alec Baldwin şi ale lui Toback cu Bertolucci, Polanski, Coppola, Scorsese mizează pe istorisirile acestora cu privire la începuturile lor în cinematografie şi, de asemenea, la ciocnirile lor cu cerinţele industriei de-a lungul carierei. Se vorbeşte despre ceea ce a inspirat marile filme, despre receptarea contradictorie a acestora, despre felul în care se raportează regizorii acum la filmele care le-au adus succesul internaţional, despre cum acest succes poate fi o anatemă pentru restul carierei unui regizor, căci în mintea spectatorului nu va putea fi egalat.
Intervenţiile vedetelor de azi (Ryan Gosling, Jessica Chastain, Diane Kruger, Bérénice Bejo) menţin linia uşor confesională a interviurilor, ele povestind despre primul contact cu cinematografia, despre visul american care, pentru câţiva dintre ei s-a împlinit, despre o conştientizare a efemerităţii starului în vremurile contemporane şi despre cum, dacă înainte o vedetă era suficientă, astăzi afişul trebuie să conţină mai multe capete glamouroase pentru a i se acorda ceva atenţie.
La Cannes totul străluceşte, filmul este elementul suprem, cinematografia e un tărâm imposibil de descris în cuvinte. În spatele strălucirii s-au format cercuri concentrice vicioase, iar filmul a ajuns să fie prins în cel mai mic dintre ele. Din această cauză, cu greu mai putem fi siguri că, în drumul său spre suprafaţă, spre public, spre ecran, şi, eventual, chiar spre Cannes, nu a pierdut câte ceva în fiecare loc în care s-a poticnit.