Suntem în miezul unui film (Jagten / Vânătoarea al danezului Thomas Vintenberg) şi în mijlocul apocalipsei personale pe care o traversează personajul Lucas (Mads Mikkelsen, premiul de interpretare la Cannes 2012), educator de grădiniţă, acuzat de pedofilie.
Contrar aşteptărilor şi bunului său renume, Vintenberg scrie şi filmează povestea cu o poftă nestăpânită de a face arhi-evident fiorul dement ce poate cuprinde o comunitate aparent blajină şi tolerantă atunci când una dintre mantrele post-modernismului (cetăţeni din toate ţările, fiţi vigilenţi şi luptaţi împotriva pedofililor / teroriştilor / fumătorilor / imperialiştilor!) începe să fie şoptită, scandată timid, apoi urlată de-a dreptul. Tuşele lui Vinterberg sunt atât de groase, încât demascarea iraţionalităţii ideologizate ce ajunge să guverneze mica aşezare umană din relaxat-îndestulată Danemarca rurală a secolului XXI tinde ea însăşi spre iraţionalitate ideologizată. Din această luptă între anti şi anti-anti, e posibil să câştige ceva învăţăminte spectatorii ce au tendinţa să cadă prea degrabă pradă rozelor antiteze de tipul copil inocent versus mascul matur (deci, vinovat de profesie), dar e sigur că pierde cinema-ul.
Din fericire, în Jagten există scena descrisă mai sus. Scena în care un om, care tocmai pierduse aproape totul în urma unei bătălii profund inegale (un adevăr personal, mărunt, banal, elementar, deci de neglijat, contra uriaşului imaginar de hoardă ce prinde a însufleţi sute de minţi fugind mâncând pământul de realitate, pentru a se închina zeului iluzie colectivă) face un gest disperat, dar atât simplu: se duce către principalul său acuzator, fostul său cel mai bun prieten, şi îl imploră să-şi deschidă ochii şi să privească.
E clipa când individul se desprinde de gloată, raţiunea personală se smulge din braţele isteriei colective şi apropierea dintre doi oameni generează adevăr şi emoţie, crucifix ce se înfige în pieptul strigoiului născut de frică, ideologie şi refuz al realităţii. E, în plus, momentul unui subtil omagiu pentru genul de interacţiune umană lipsită de măşti, gen care apare atât de rar nu doar în relaţiile dintre membrii unei comunităţi construite mai degrabă pe bază de politeţe, decât de emoţie, dar şi în relaţiile de prietenie ce au obişnuinţa de a merge dincolo de convenţiile societăţii, dar, totuşi, dincoace de adevărurile intime ale fiecărei fiinţe umane. În preajma marilor catastrofe, învăţam să ne oferim şi să ne privim.