Într-un oraş danez de provincie, un educator de grădiniţă (Mads Mikkelsen) este acuzat pe nedrept de o fetiţă că ar fi abuzat-o sexual. Fetiţa nu îi este doar învăţăcel, ci şi fiica celui mai bun prieten (Thomas Bo Larsen), cu care eroul împarte pahare şi cutreieră păduri după vânat. Întregul oraş se întoarce violent şi vizibil împotriva eroului (şi a câinelui său), ajungându-se, practic, la o vânătoare de vrăjitoare (mai că nu îl obligă pe educator să poarte o literă stacojie în piept); nu iese din colimatorul lor nici când fetiţa recunoaşte că a spus doar o minciună la supărare, iar apărătorii săi sunt puţini şi sunt fie prezenţe palide, fie acţionează din devotament filial.
Ceea ce Vinterberg reuşeşte să facă din Jagten este o melodramă - povestea decide acţiunile personajelor (care sunt victime ale destinului) şi nu invers; mesajul filmului devine evident de la început, respectiv păcatul concluziilor pripite, al urechilor acoperite şi al orbirii colective, iar sfârşitul devine repede previzibil, fiind precedat de noduri narative care au rolul de a tot creşte tensiunea (incidentul din supermarket, întâlnirea din biserică, moartea câinelui) până la deznodământul de tip "răsuflare uşurată" - nevinovăţia oricum necontestată a eroului este public recunoscută şi se revine la echilibrul iniţial, quod erat demonstrandum. Este, prin urmare, un film pentru care în limba engleză există un termen minunat: crowd-pleaser. Probabil că CV-ul regizorului care va fi mereu asociat Dogmei '95 şi, implicit, filmului avangardist, garantează pentru Jagten succesul în circuitul art house, ciupind în acelaşi timp şi corzile publicului mai larg, care poate fi sedus de anumite momente din film.
A nu se înţelege că eticheta de melodramă pe care autorul acestui text o pune filmului are vreo tentă peiorativă - orice spectator se lasă sedus sau păcălit sau manipulat atât cât permite şi cât îşi doreşte el; deci apartenenţa asumată la un gen sau altul nu ar trebui să fie criticată. Jagten este corect realizat în coordonatele melodramei şi beneficiază de o bună construcţie vizuală şi de Mikkelsen, care este un actor foarte bun, cu multe resurse. În mod ironic, cei afectaţi de această etichetă pusă filmului sunt chiar cei mai înfocaţi susţinători ai săi, care insistă că filmul lui Vinterberg este mai mult de atât, deşi nimeni, în frunte cu regizorul, nu susţine că Jagten ar trebui să fie altceva decât ceea ce pare că este.