Cum lucrurile importante încep mîine - vizionările din Competiţia oficială, cele din Un certain regard şi cele cu filme eligible pentru Caméra d'Or - astăzi am încercat să mă acomodez complet cu Festivalul. Am urcat toate etajele Palais-ului, am observat cum sînt plasate sălile, multe la număr. Lumière are 2300 de locuri (aici sînt proiectate filmele din Competiţia oficială), Debussy are 1068 de locuri (Un certain regard), Théâtre Croissete are 500 de locuri (Quinzaine de Réalisateurs), Miramar are 280 de locuri (Semaine de la Critique). Urmează Salle de Soixantieme, care are 400 de locuri şi unde sînt reluate proiecţiile din competiţii, sala Bazin cu 350 de locuri şi sala Buñuel cu 400 de locuri, unde rulează filme din Semaine, reluări din competiţie, scurtmetrajele de şcoală şi cele din competiţia de profil. În alte săli, douăzeci aproximativ, cu 40 pînă la 73 sau chiar 150 de locuri, răspîndite la ultimele etaje din Palais sau într-o dependinţă a Palais-ului, numită Riviera, sînt organizate proiecţiile Marché du film. În această zonă au acces în primul rînd producătorii şi distribuitorii de film, dar dincolo de prezenţa lor, accesul e deschis şi purtătorilor de badge Festival, cum am eu, în ordinea sosirii, primul venit, primul servit, pînă se ocupă locurile din sală. Toate filmele prezente la Cannes sînt incluse în Marché du film. Însă numai cele din selecţiile Festivalului au parte de tratament special. Pentru celelalte sînt cîteva proiecţii la care casele de producţie sau distribuitorii încearcă să atragă oameni importanţi pentru a găsi cumpărători.
Primul film la care voiam să merg e Stranded, peliculă pe care am ales-o fiindcă actorul principal e Christian Slater. În afara filmelor prezente în selecţiile festivalului, în zona Marché e dificil să găseşti proiecte realizate de autori cunoscuţi - cel mai cunoscut şi premiat film prezent aici fiind Poziţia copilului. Şi atunci, dacă te interesează din punct de vedere cinefil (nu ca afacere) partea mai puţin importantă a Marché, alegerea unor filme trebuie să urmeze criterii legate de ţară - filme iraniene, sau coreene, să spunem, fiindcă, în general, cinematografiile din aceste ţări au un standard calitativ ridicat - sau de prezenţa unui actor sau a unui nume deja cunoscut pe afişul proiectului.
În zona Riviera, pe două etaje, sînt aproximativ 250 de standuri expoziţionale. Case de producţie, distribuitori şi institute de film îşi prezintă oferta cinematografică sau culturală. Casele mari prezente aici - Studio Canal, de exemplu, - şi casele care au filme în competiţie nu sînt prezente pe piaţa secundară, cu proiecţii în sălile mici. Ele sînt deja suficient de interesante pentru cumpărători, pentru că un film în selecţiile oficiale e o garanţie a calităţii. Pe de altă parte, casa coreeană FineCut, care prezintă aici New World, are în portofoliu şi un proiect nou al lui Kim Ki-duk, însă îl folosesc doar pentru a atrage atenţia asupra lor, pentru a-şi marca puterea; altfel, cineastul coreean nu mai are nevoie de Marché pentru a-şi vinde filmele. Unele standuri sînt construite pe ţară - India, Iran, Thailanda, Spania, Japonia sau majoritatea statelor din America Latină sînt prezente ca ţări şi grupează cinematograful naţional într-un singur stand cu mai multe birouri, ceea ce le şi face să pară impresionante ca înfăţişare. Dacă te plimbi printre standuri, cei mici îţi zîmbesc şi te invită la discuţii. Cei mari nu sînt atît de atenţi la trecători, însă poţi să îi abordezi fără probleme. Totuşi, dacă examinezi afişele prezente pe pereţii standurilor, realizezi că în multe locuri, cele mai multe, nu sînt lucruri deosebite. Fapt întărit şi de ceea ce am văzut în sălile mici ale Marché.
Stranded e un horror science-fiction realizat de Roger Christian şi prezent la Cannes prin intermediul casei de producţie Moving Pictures Media. E genul de film pe care îl poţi vedea pe ProTV, vara, după ora 23. Cu efecte speciale decente - fără să fie atît de împlinite precum în serialul Walking Dead, de exemplu, - fără vreo veleitate estetică, aparatul de filmat fiind numai un mijloc de înregistrare, şi cu o naraţiune destul de jalnică. Patru persoane, trei bărbaţi şi o femeie, rămîn captivi pe o staţie de explorare extraterestră în urma unei furtuni stelare care le defectează sistemele de operare. Un meteorit ajunge în interiorul staţiei, unde aduce nişte germeni periculoşi. În urma contactului cu germenii, doamna prezentă pe staţie naşte un umanoid. Doi dintre membrii echipei văd umanoid-ul, care gîngureşte precum Predator şi creşte precum Făt Frumos în basme, ceilalţi doi se chinuie să le demonstreze că umanoid-ul e doar o halucinaţie pe care o au fiindcă au inhalat prea mult dioxid de carbon. Cam aşa decurge filmul, clipocit-ul umanoid-ului în fundal, sperieturile celor doi care îl văd, şi replicile chinuite ale celorlalţi că fiinţa e doar în imaginaţia lor.
Am vrut apoi să intru la un film adus în Marché de casa de distribuţie Magnolia (care a prezentat în State Melancholia lui von Trier sau Jagten / Vânătoarea şi a distribuit internaţional un documentar bun despre costurile războiului din Irak, No End in Sight), un film care a fost şi în competiţie la Sundance, cu Ellen Paige pe afiş; Touchy Feely. Cînd am ajuns la sală, însă, cu cinci minute înaintea proiecţiei, nu mai erau locuri. Aşa că am mers la sala alăturată, unde rula un alt horror, la care erau locuri suficiente. Devil May Call. Un proiect asemănător filmelor de pe Hallmark, doar că realizat în genul horror.
Între cele două filme de mai sus, am asistat la conferinţa de presă a Juriului care va acorda Palme d'Or. Sala de conferinţe e la etajul trei al Palais-ului. E dificil de descris ce era înăuntru şi lîngă sală - unde oricum nu aveam acces, badge-ul meu nefiind de Presă, aşa că m-am retras lîngă un ecran montat pe holurile etajului şi am urmărit istoria din sală. Către finalul conferinţei, Steven Spielberg a fost întrebat dacă s-a pregătit pentru Competiţie prin a urmări proiectele anterioare ale celor pe care îi va juriza. A răspuns negativ, cît se poate de diplomatic, şi i-a asigurat pe cei prezenţi că înainte de fiecare proiecţie la care asistă primeşte informaţii complete despre cei pe care îi va urmări.
New World e un film scris şi regizat de scenaristul lui I Saw the Devil, Park Hoon-jung, debutul său ca regizor. Mafie, crime, răzbunări, lupte pentru putere şi o rivalitate între doi vechi prieteni care, chiar dacă şi acum sînt pe aceeaşi baricadă - colegi de luptă în interiorul mafiei - unul, Lee Ja-seong, e poliţist infiltrat. În prima parte a filmului, formaţia de scenarist a autorului proiectului e destul de vizibilă. Mult dialog, nu atît de spumos încît devină un piston epic şi, astfel, să dimensioneze personajele, să aprindă naraţiunea, să îi dea o formă precisă. E mai degrabă o căutare a unei poziţii, o încercare a autorului de a contura un spaţiu personal. Totuşi, dialogul e spart de cîteva momente de acţiune care te fac să te repoziţionezi în scaun. Iar în a doua parte a filmului, cînd încep execuţiile, spectacolul e asigurat. New World colecţionează idei şi imagini din ceea ce deja am văzut în filmele lui Park Chan-wook (unul dintre personajele centrale aici e actorul principal din Oldboy, Choi Min-sik) sau în A Bittersweet Life, cu care filmul actual împarte un alt actor, pe Hwang Jeong-min. New World ştie să se joace cu aşteptările spectatorului şi, la final, într-un display autoironic bine-venit, îi serveşte un twist agreabil. Filmul lui Park Hoon-jung e o producţie comercială de gen, cît se poate de decentă. Pentru fanii genului e o poveste în regulă, care vine pe o traiectorie bătătorită de Park Chan-wook, Kim Jee-won (A Bittersweet Life, I Saw the Devil) sau Lau Wai-keung şi Alan Mak (Mou gaan dou / Infernal Affairs), o traiectorie pe care nu o redimensionează.