A început Cannes 66, 2013

I-aş putea zice ediţia ochelaristul, pentru că dacă priveşti atent grafica numărului geamăn 66, constaţi că seamănă cu nişte lentile într-o ramă vintage, pe care o regăseşti în panoul Ochilor mustrători ai Domnului, din preajma atelierului fatidic din The Great Gatsby, unde Let's Misbehave, melodia genialului Cole Porter, din 1928, aceeaşi Roaring Twenties, sau începutul sfârşitului, este definitorie. Totul este prezent, pentru a da aerul de opulenţă şi nebunie, fără niciun moment de plictiseală, cu mult neprevăzut, inclusiv ploile, care nu mai contenesc, şi alternează cu un soare orbitor, sau se întâmplă uneori simultan (ca să-ţi spună ca-n proverbul autohton lor: "Diavolul îşi bate soaţa şi Dumnezeu îşi mărită fata") pe ecran şi pe Riviera, de la cea a reîntâlnirii aranjate între Daisy şi Gatsby, stângaciul şi fâstâcitul miliardar, mai bogat ca Dumnezeu, cum spune o replică aproape blasfemică, în ritm de jazz al zilelor noastre, care ispiteşte pe CD, deja din vitrina FNAC-ului şi până la cea care îi udă foarte cinematografic pe soţii în prag de divorţ, din Le passé, abia regăsiţi la aeroport, stânjeniţi, în iranianul devenit, din păcate extrem de european, Asghar Farhadi. Regizorul Farhadi şi-a pierdut vraja din Nader and Simin, A Separation, s-a lăcomit la vedete ca Bérénice Bejo din The Artist şi Tahar Rahim din Un prophète, pe care poate şi bariera limbii franceze pe care n-o stăpâneşte, l-a făcut să nu-i poată dirija fără cusur, ca altădată, singurul senzaţional şi extrem de şarmant rămânând compatriotul său: Ali Mosaffa.

The Great Gatsby are momente când te duce cu gândul la Peter Greenaway (care apropo, nu ştiu dacă va face până la urmă proiectul cu Brâncuşi, dar s-a apucat, la ruşi - rima e involuntară - de unul despre Eisenstein), şi e firesc! În momentul în care vorbele scriitorului (prietenului cu gura strâmbă, ba chiar pocită, Tobey Maguire) apar foarte caligrafic legate, ca la Oscar, când se anunţă nominalizările pentru scenarii. Referirile ca să nu spunem inspiraţia plagiată se cheamă Orson Welles şi al său Citizen Kane, fără ca rezultatul să fie pe măsura mentorului nemărturisit.

E şi un căţel acolo, ca în mai toate peliculele din 2013, dar cu o soartă mai puţin dramatică decât cea a celor doi din Heli, un iad mexican semnat Amat Escalante, din care trebuie să înveţi să nu te joci cu focul că poţi să te arzi de-adevăratelea dacă-i furi pe traficanţii de droguri, care te sperie cu primitivismul lor şi torturile care amintesc de ororile din închisorile comuniste, şi până la cel al nonşalantelor jefuitoare din The Bling Ring, semi-documenatarul Sofiei Coppola, la care ţi se face dor de Lost in Translation / Rătăciţi printre cuvinte, ajungând acum la nişte adolescenţi debili şi nocivi, care dau spargeri pe la vedete de mâna a doua, ca excentrica Paris Hilton, care a şi lăsat să se filmeze în căsoiul ei de un kitch fără margini!

Bonus de afiş, pentru agăţat cumpărători de bilete: Emma Watson, care în Harry Potter era infinit mai bine şi sora Verei Farmiga, Taissa, care nici măcar zâmbetul parşiv al consacratei nu l-a moştenit.

Jeune et jolie a lui Ozon (Nu rataţi Dans la maison, rulează încă la Bucureşti) a fost o surpriză, la fel de mare ca apariţia spre final a lui Charlotte Rampling (protagonista lui Nae Caranfil, din Asfalt Tango, parcă de atunci n-a mai fost atât de în formă)! Puştoica de 17 ani, care se prostituează just for fun, nu e nici după modelul din La petite / Micuţa lui Malle şi nici a fetei din Izvorul fecioarei lui Bergman, ci un amestec de umor şi amor, bine dozate! Şi preţuri la vedere: partide de sex între 300 şi 500 de euro, iar şedinţa la psihanalist 70! Freud ar fi fost oripilat!

Până acum japonezul Soshite Chichi Ni Naru / Like Father, Like Son a fost cel mai normal dintre toate, impecabil scris, regizat şi montat de Hirokazu Kore-Eda, chiar dacă pare un remake după franţuzescul ultracelebru nu numai pentru că a fost debutul lui Magimel, La vie est un long fleuve tranquille, ci pentru că e istoria unor copii schimbaţi la naştere, ceea ce duce la infinite complicaţii şi răsturnări de situaţii.

În schimb, că tot am ajuns la Asia, chinezescul Tian Zhu Ding / A Touch of Sin păcătuieşte că se abate de la prima poveste extrem de realistă, a corupţiei general valabile în economiile foste socialiste şi merge şi spre alte trei întâmplări incoerente, dar trebuia să-i dea un rol şi nevestei producătoare, nu? Ca să fie racord cu subiectul. Regizor este Jia Zhang-Ke, iar ea este Zhao Tao, pe care o ştiţi din europeanul, câştigâtor prin votul parlamentarilor, Io sono Li / Li şi poetul, cu o emigrantă, ajunsă bărmăniţă în Italia.

Ar mai fi de adăugat ilustraţia muzicală, care însoţeşte genericul festivalului, când din apă ies şi se înalţă cele 24 de trepte cu covor roşu pe care oricine visează să ajungă chiar dacă n-o recunoaşte sincer! Datează din 1908 şi este a lui Camille Saint-Saëns (1835-1921), pianist şi organist francez, primul compozitor de film din ţara fraţilor Lumière!

(Prezenţa la Festivalul de la Cannes este sponsorizată şi în 2013 de SILVA: Mândria berii româneşti)