Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Passé, Le

Le passé de Asghar Farhadi la Cannes, 2013


FilmSense, mai 2013
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
După numeroase premii cîştigate la Berlin, Asghar Farhadi - un autor ale cărui ultime filme au fost prezentate şi la TIFF, mă refer la About Elly şi la Nader and Simin, A Separation, ultimul fiind distribuit şi în cinematografele româneşti în 2011 - ajunge întîia oară la Cannes, în Competiţia oficială din 2013. Cu primul său proiect realizat în afara Iranului. O producţie franceză, Le passé / The Past.

Le passé curge în liniile obişnuite ale filmelor lui Farhadi, suferinţa, traumele pe care cauzează divorţul a două persoane de vîrstă mijlocie constituie motorul dramatismului (accentuat, ca de obicei) acestei pelicule. Faţă de ultimele două proiecte ale autorului iranian aveam obiecţii legate de cursele narative pe care acesta le întindea spectatorului şi faţă de modul în care folosea esteticul pentru a îşi susţine artificiile dramatice. Lucrurile se schimbă aici. Filmul e bine construit, crizele prin care au trecut şi trec personajele sînt dezvăluite treptat, după o acumulare firească a tensiunii. Şi, necontenit, în felul în care sînt reliefaţi cei de pe ecran, am fost bucuros să constat că Farhadi a echilibrat personajele, încît exploziile nervoase, gesturile largi, care dădeau tuşe de telenovelă proiectelor sale, sînt coerent încadrate în universul dramatic edificat pe ecran. Personajele îşi motivează fiecare pas şi, chiar dacă simţi prezenţa regizorului în spatele acestor paşi, chiar dacă realizezi că vorbim de o arhitectură narativă atent trasată, e dificil să combaţi ideea cu care autorul iranian pălmuieşte spectatorul la final. Pălmuieşte fără să moralizeze, pălmuieşte în genul lui Lars von Trier din Breaking the Waves.
 
Cinematograful nu este angajat observaţional în proiect şi nu există exerciţii autoreferenţiale. Însă Farhadi e conştient de posibilităţile spaţiului în care operează şi - în cîteva secvenţe - montează imaginile sau alege să lase aparatul de filmat într-o poziţie anume, în aşa fel încît privitorului să-i fie clar că autorul ştie că are o responsabilitate morală faţă de personajele sale şi că dacă a ales semnele vizibile pe ecran, le-a ales fiindcă ele serveau cel mai bine ideii pe care voia să o transmită.

Apropo de filmări şi montaj, de exemplu, la începutul peliculei, Marie (Bérénice Bejo) îl aşteaptă pe Ahmad (Ali Mosaffa) la aeroportul din Paris. Ahmad e soţul de care vrea să divorţeze. Nu s-au mai văzut de patru ani, iar ea, acum, are un nou iubit, Samir (Tahar Rahim, actorul din Un prophète). Ahmad e în terminal, ea în afară, îi desparte un geam, schimbă cîteva cuvinte, dar de fiecare dată cînd un personaj rosteşte ceva, camera e alături de celălalt personaj. Secvenţa e filmată cît se poate de clasic în cîmp-contracîmp. Doar că aici, tocmai fiindcă replicile nu se aud, clasicul primeşte cîteva tuşe ironice (funcţia respectivei filmări - aceea de a arăta receptorului tot conţinutul replicii transmise - fiind amendată). Inspirat e şi modul în care e introdus titlul filmului pe ecran. Afară plouă puternic, Marie urcă la volan în parcarea aeroportului, se încurcă în comenzile maşinii, trebuie să iasă cu spatele, se uită prin lunetă, ştergătorul bate cu putere şi şterge nu numai apa, ci şi titlul filmului, care apăruse pe ecran.

Le passé e un film despre decizii în iubire, despre felul în care despărţirile, reîndrăgostirile şi depresiile sînt resimţite şi de adulţi şi de copii, e un film care chestionează maturizarea forţată şi lipsurile pe care le aduce neîmplinirea familială. Sînt privite multe din locurile comune ale acestor situaţii, locuri pe care, de cele mai multe ori, nu reuşim să le înţelegem fiindcă e prea dureros să stăruim asupra lor. Şi aici apare acea regie de care vorbeam mai sus. Tocmai fiindcă sînt atît de multe locuri comune discutate pe ecran - fără ca şi discuţia să fie una comună, banală - era nevoie de o coregrafie impresionantă pentru a le cuprinde şi susţine pe toate. Coregrafia aceasta scoate filmul din rîndul poveştilor realiste, care privesc în viaţă, şi - mai ales datorită finalului - îl mută în rîndul poveştilor conceptuale care privesc spre viaţă. Filmul este prilejul unei discuţii despre feţele iubirii, despre feţele familiei, este un eseu care îşi împlineşte forma la final, cu o închidere similară celei din Silent Light (Carlos Reygadas, 2007) ca impact şi ca tărie estetică.

Tocmai de aceea, Le passé e un film cu morală - nu unul moralizator. Faţă de filmele sale anterioare, care moralizau prin recurs la simbol (figura copilei de la finalul lui A Separation, de exemplu) şi, astfel, se împlineau ca dramatism, Le passé foloseşte simbolul pentru a conceptualiza şi, astfel, se împlineşte din punct de vedere dramaturgic.




 Toate articolele despre Passé, Le
 Toate articolele despre Festivalul de film Cannes, 2013
 Toate articolele despre Les Films de Cannes à Bucarest, 2013
 Toate articolele despre Festivalul DaKINO 2014


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

Sageata Alte linkuri: imdb.com
 Alte articole de Lucian Maier


Alte articole

 Cu dus şi-ntors - Le passé la Les Films de Cannes à Bucarest, 2013, Bianca Andreea Bănică
 Mozaic emoţional - Le passé la Les Films de Cannes à Bucarest, 2013, Mădălina Dumitrache


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer