Sala Debussy are o arhitectură pe care o putem întîlni la o scară mai mică şi în sala Victoria din Cluj-Napoca. În sala Debussy spaţiul e triplu (1063 de locuri), ecranul şi aparatura sînt de lux, iar înfăţişarea mai ameninţătoare: balconul din Debussy ai impresia că se prăvăleşte pe spectatorii din partea de jos a sălii. Balconul de la Debussy e mult mai mare decît cel din Cluj, cu o cădere însemnată şi cuprinde cu braţele sale şi partea de jos a sălii. Proiecţia e brici, sunetul la fel. Thierry Frémaux urcă pe scenă şi, ştrengăreşte, prezintă echipa filmului care va fi urmărit. Producător, actori, regizor. Aceştia vin pe scenă - în ovaţiile celor prezenţi - şi are loc mică discuţie introductivă. La final, ovaţiile au fost la fel de mari.
Eşti lîngă actori şi regizor, stăteam la două rînduri distanţă. Dacă aici e o situaţie deosebită, îmi imaginez că e şi mai plăcut să vezi un film cu Michael Haneke în sală, sau cu fraţii Coen. E un întreg display, care, ideal măcar, dă aură reprezentării cinematografice. S-ar putea să nu mai conteze că jumătate din colegii de proiecţie nu prea ştiu ce film urmăresc. În seara aceasta (vineri, 17 mai 2013 - după ce voi sfîrşi aceste rînduri) o să mai asist la o proiecţie de gală din Un certain regard, una care nu a mai primit girul altui festival - cum e Sundance-ul pentru Fruitvale. Astfel că sînt curios să observ reacţiile de la final. Cu atît mai curios cu cît sper că nu va fi vorba de un film atît de cuminte sau de conservator (pentru un film independent) cum e Fruitvale Station.
Filmul prezintă ultima zi din viaţa lui Oscar Grant, un tînăr de 22 de ani ucis din exces de zel de un angajat al poliţiei feroviare din SUA. În gara de metrou Fruitvale din Oakland, California. Filmul are o ţinută curată, ceea ce e de apreciat, cu atît mai mult cu cît vîrsta cineastului este fragedă (Coogler e născut în 1986) şi cu cît pe ecran e prezentat un eveniment care l-a afectat personal pe autor, Coogler fiind rezident în Oakland. Actorii sînt prezenţi în roluri, naturali, astfel că povestea nu pierde din coloratura locală.
Filmul este destul curat în construcţie şi destul de degajat în ceea ce spune. Totuşi, nu e curăţit de orice încărcătură simbolică. De exemplu, eroul filmului merge la un moment dat la o benzinărie. Acolo e un cîine, prieten de-al său. Se joacă preţ de cîteva clipe cu el. Cîteva momente mai apoi, cîinele e călcat de o maşină. E întins pe carosabil şi îi curge sînge pe gură. La final, eroul e împuşcat. E întins pe beton, cum era şi cîinele, şi îi curge sînge pe gură. Tipul acesta de corespondenţe semnificante mă deranjează. În felul în care e integrată în istoria aceasta, corespondenţa amintită e un mod artificial de creştere a cantităţii de dramatism pe care trebuie să o recepteze spectatorul. Şi e o instanţă prin care autorul face cu ochiul spectatorului, în încercarea de a arăta că e poet şi că ştie cum să construiască simboluri. Viaţa, însă, nu prea oferă simboluri şi corespondenţe de tipul acesta la tot pasul. Mai ales în zile atît de semnificative, cum avea să fie ziua personajului de pe ecran.
Ca menţiune pozitivă, din film lipsesc vorbele care au însoţit fapta regretabilă a poliţistului. După ce l-a doborît la podea, poliţistul în cauză i-a spus colegului său să stea deoparte fiindcă are să-l tachineze o vreme pe acest scandalagiu. Chiar dacă e o replică reală - incidentul a fost filmat de trecători şi postat imediat pe diverse site-uri - în film l-ar fi transformat pe poliţist într-un monstru: ar fi fost un criminal cinic, nu ar mai fi avut răgazul de a se apăra, sau de a demonstra că descărcarea pistolului a fost o eroare.
Trăgînd linie, în Fruitvale Station e vizibil faptul că întîlnim un cineast cu însuşiri importante. Şi, chiar dacă nu e un film (foarte) mare, Fruitvale Station cu siguranţă merită atenţie. Dincolo de calităţile peliculei, cazul real de la care a pornit Coogler ar trebui reţinut.