Heli, sora sa puberă şi Beto, iubitul surorii sale, sînt răpiţi de mercenarii unei grupări implicate în vînzarea drogurilor. Beto furase două pachete de cocaină de la ei. Cei trei sînt duşi în casa unuia dintre răpitori. Acolo erau prezenţi mai mulţi tineri şi copii. O femeie trebăluieşte în bucătărie, mama unuia dintre tineri, probabil. Cei mici rulează pe o consolă actuală ceva joc simplu, care în banda sonoră avea note procesate în midi, acel tip de cîntec redat notă cu notă specific jocurilor anilor '80 de pe GameBoy-urile de la Nintendo. Lasă jocul, dar muzica rămîne în boxele televizorului. Ceilalţi tineri asistă. Beto (aproape de majorat ca vîrstă) are mîinile legate deasupra capului, gura îi este prinsă cu bandă şi e lovit în mod repetat cu o bîtă de cricket. Violenţa creşte în intensitate, iar metodele folosite în pedepsirea lui Beto sînt din ce în ce mai inventive. Pînă şi femeia vine din bucătărie să vadă ce se petrece, apoi se întoarce înapoi la treabă. Unul dintre copii e invitat să lase maneta consolei şi să mînuiască bîta. Se conformează.
Violenţa pe care o înfăţişează Escalante cu un realism cutremurător este necontenit amendată din fundal de clipocitul sonor al jocurilor video abandonate de copii în favoarea spectacolului real. Jocul explicit al dealer-ilor de droguri (care par de vîrsta lui Heli, puţin peste douăzeci de ani) şi privirile asistenţei formează un arc al terorii pe care banda sonoră îl întinde şi îl relaxează prin gemetele pe care le emite cel lovit şi prin sunetele jocului video, care varsă linii ironice în pantofii secvenţei. Escalante reuşeşte să creeze acel parteneriat violenţă-umor care frizează grotescul şi care poate fi trăit cu groaza în suflet (fiindcă suferinţa personajului e uriaşă), dar care, la fel de bine, tocmai fiindcă e atît de atent coregrafiat şi atît de armonios scuturat din umbră de sunetele jocului video, poate smulge zîmbete complice.
Evenimentele (re)prezentate sînt suficient de nebune încît să pară posibile în acea lume. Însă, în acelaşi timp, e o voluptate uriaşă în reprezentarea violenţei în acest film, o voluptate căreia contextul larg al reprezentării îi dă temeinicie critică. Pînă la urmă, se întîlnesc faţă în faţă mirajul îmbogăţirii rapide cu precaritatea vieţii celor care cad pradă acestui miraj (dealerii din film). Cu gîndul nefericit al unui adolescent, Beto, care crede că îşi va impresiona iubita prin acel furt. Şi cu Heli, care trebuie să descurce firele.
O altă secvenţă stă mărturie pentru capacitatea autorului de a gîndi şi de a reliefa plastic o anumită stare de spirit. Pe o canapea dorm alături pruncul lui Heli şi al iubitei acestuia şi sora lui Heli. Pe lateralele încăperii ferestrele sînt deschise larg. Perdelele flutură în bătaia vîntului, iar soarele scaldă încăperea. Cerul limpede-albăstrui se întinde peste încercatele nisipuri ale Mexicului sălbatic. Ai vrea să nu se închidă niciodată acest cadru. Nu fiindcă e un happy-end: pe ecran nimeni nu e happy, iar de end nu prea putem vorbi, ferestrele sînt încă deschise. Ci fiindcă prin acest cadru ai acces la acel inefabil al bucuriei de a fi în viaţă - indiferent că viaţa are colţii unui cîine fioros şi muşcă neîncetat.
Cele două secvenţe sînt reprezentative pentru stilul lui Escalante fiindcă nu sînt singulare în proiectul său. Fiecare latură a demersului propus de Escalante găseşte replici, ancore şi ecouri în proiectul său. Nimic nu e lăsat la voia întîmplării. Filmul nu are secvenţe căutate sau clipe în care autorul sondează un teren la întîmplare. Heli e o recomandare certă dinspre Cannes 2013.